RSS

Arhivele lunare: Iunie 2014

Despre formarea limbii române, așa cum nu ai învățat la școală

 

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoare.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

                                           de Alexei Mateevici

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Iunie 2014 în ISTORIE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Prima bășină

 

Ne îmbrăcăm frumos, ne pregătim cu 5 ore înainte…

Ieşim din casă, dăm fuga la florărie, cumpărăm un buchet de flori, ne oprim la spălătorie să curăţăm maşina interior-exterior şi iată-ne pregătiţi de marea întâlnire. E fata pe care o dorim cel mai mult, ne-am îndrăgostit rapid, e frumoasă şi fluturii îţi rup stomacul! Parcăm maşina strategic, nu oricum, undeva mai departe de scara ei, astfel ca atunci când iese, să mai vedem odată ce fund frumos are!

Se urcă în maşină, noi mai timizi, încercăm să-i zâmbim cât mai şarmant şi demarăm. Urmează restaurantul, o cină romantică, discuţii pe diverse teme. Îi dai ei dreptate în mai toate cazurile, te prefaci că ţie-ţi plac pisicile, că sunt atât de drăguţe (ştiind că şi ea are una), şi că ai două prin faţa blocului şi le dai mereu de mâncare, deşi îţi aduci aminte în sinea ta, că ultima pisică pe care ai întâlnit-o n-a mai primit de la tine decât o brichetă în cap sau un fum de ţigară în ochi…

Îi explici că unii bărbaţi sunt chiar porci şi că tu nu eşti unul din misoginii aceia care consideră că femeia la volan e o catastrofă, îi mai spui că nu prea îţi place berea, deşi tu ştii că bei şi 20 de halbe dacă te enervezi. O averizezi că ţie îţi plac plimbările romantice pe malul mării, să înţeleagă că eşti un romantic incurabil, că iubeşti copiii, că asculţi numai şi numai muzică bună, deşi când te îmbeţi rupi pantofii pe Salam.

Vine mâncarea, ţi-ai comandat ceva sofisticat, un ficat de gâscă, ceapă caramelizată şi ruladă de piept de curcan cu şuncă de Parma şi sos de brânză cu garnitură de lasagna, că tu nu eşti un fraier, dar te-ai cam păcălit cu alegerea făcută, tot mai bună era o ceafă de porc. Te chinui să mănânci ca la carte, nu primitiv cum mănânci mici cu băieţii la târg la Vitan. Vine nota de plată, te miri la mişto că a costat atât de puţin, laşi bacşiş gras ospătarului, vă îndreptaţi către maşină, îi deschizi portiera şi te îndrepţi către blocul ei. O laşi la 2-3 metri de scară, ca să-i mai poţi admira fundul încă o dată, vă sărutaţi 4-5 minute fără oprire cu penisul atât de sculat încât îţi rupe chiloţii ăia buni!

Un moment de fericire maximă şi de împlinire, apare atunci când se dă jos din maşină şi i se văd bikinii ăia roz, de regulă! Sau de regulat. Urmează o relaţie frumoasă, plină de iubire, nopţi de dragoste nebună, vă băgaţi şi la 69 după un timp şi în paralel, de-a lungul timpului începe să iasă şi fiara din tine. Eşti în perioada de tranziţie în care îţi scapă expresiile ,,în puii mei”, ,,ce puşca mea”, sunt înlocuite cu p…a mea; la semafor scoţi capul pe geam şi te adresezi unei partenere de trafic cu: ,,ce morţii tăi faci proasto? Te bagi în faţa mea?”

Vine însă şi un moment mai delicat pentru noi toţi. Eşti cu ea acasă şi îţi vine să te beşi. Nu te mai poţi abţine, e deja a nu ştiu câta oară când te-ai oprit la fix, ba într-o zi chiar ai fost la un pas să rupi pantalonii, şi cu mă-sa de faţă. Acum eşti din nou în impas şi te gândeşti profund să te rişti şi să o dai? Ce dracu’să zică? Poate se supără! Fie ce-o fi!

Şi o dai, în speranţa că e mai puţin zgomotoasă, dar te-ai înşelat! A sunat ca la revoluţie, a fost un şir lung de împuşcături, artificii, petarde şi cred că a lăsat şi ceva nicotină pe chiloţi! Apoi te uiţi în ochii ei şi râzi forţat, te scuzi şi îi spui că n-ai mai putut. Ea îţi spune că eşti nesimţit şi tu o iei repede în braţe şi-o săruţi. Asta a fost prima băşină, dintr-o serie de alte sute. După un timp, ajungi să te beşi şi s-o bagi cu capul în plapumă şi să o ţii acolo până se înverzeşte la faţă. Doar te iubeşte, n-are ce să zică! Doar nu te-o părăsi ea pentru o băşină nevinovată!

basini

Sursa: racoltapetru6.wordpress.com

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Iunie 2014 în PAUZA DE RAS

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Împărații daci ai Romei

Constantine's statue outside the Minster

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere.

ENIGME ISTORICE

De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

REGALIAN, STRĂNEPOTUL LUI DECEBAL

Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de „dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman.

După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

DACIA – ABANDONATĂ SAU ELIBERATĂ?

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoască. Scrierile vechi ne informează că „Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin „carpi” trebuie să înţelegem „goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită „Dacia Aureliana” şi mai apoi „Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.

AUREOLUS, CIOBANUL DIN CARPAŢI

Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armată romană, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a câştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerianus la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268. Totul se petrecea în plină criză politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

ÎMPĂRATUL GALERIU, „OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Dunării, din Dacia Traiana. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactanţiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat. În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron. Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de „roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere astfel memoria dacilor.

DAIA ŞI LICINIUS

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a născut în Dacia Aureliană, la sud de Dunăre, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de „Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacica) au fost numiţi „fiii auguştilor”. În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitregă, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul său a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN

Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunăre, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune „Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei, cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin. Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împărat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă aceasta „profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a plăcut de pe monumentele predecesorilor săi.

constantin1

Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios. Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găseşte în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

constantin2

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit după moartea sa Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă. Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era născută, se pare, în Asia Mică, într-o familie foarte modestă. A avut o legătură neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat. De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sală numită „Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

FALSIFICAREA ISTORIEI

Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a „demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împărăţiei romane.

Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le dă Lactanţiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune.

Despre cele din „Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri.

De ce toate acestea? Din două motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului „întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurca socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici.

Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunării). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula „devenea” o dacă romanizată. În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus „hatmanul călărimii Aureolus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, şi în celălalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise.

Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.

Sursa: ioncoja.ro

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Iunie 2014 în ISTORIE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nimeni nu s-a născut adult

cerbi
 
„Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere?” … citat din text.
 

Nimeni nu s-a născut adult. Despre învățământul obligatoriu

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiunea de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!

Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.

În încheiere, un citat:” http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm

Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810

Sursa: Articol preluat integral din contributors.ro

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Iunie 2014 în FARA PERDEA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Generația distrusă

 

Nu știu de unde s-au pricopsit puitorii cu credința că dacă ai carte, ai parte. Poate că asta funcționa acum cateva generații în urmă, însă vremurile s-au schimbat, iar prostimea oricum nu pricepe ce se întâmplă în jurul lor, așa că o țin înainte pe a lor și pun presiune pe noile generații să facă școli fără număr. Nu că le-ar folosi la ceva, că tot la Mc’Donalds vor sfârși, plus că vor fi împovarați de datorii la bancă. de zeci de mii de dolari (bani cu care și-au plătit taxele școlare).

Sunt toți ca în transă și își presează plozii să învețe bine, să ia note cât mai bune (de parcă ar avea vreo importanță notele). Oricum, uiți în secunda doi ce ai memorat în școală: pentru că informațiile nu îți folosesc la nimic, e doar teorie goală și de cele mai multe ori, falsă.

Și sunt mulți puitori d’ăștia crezători în mituri urbane și își presează plozii absolut degeaba. Eu am avut o colegă de școală generală care era presată de puitori, că musai trebuie să facă nu’s ce liceu de informatică, pentru ca e primul pe județ și dacă nu intră o să-și nenoroceasca viața, nu o sa mai intre la facultate și nu o să mai aibă un job bun niciodată, o să muncească numai cu cârca, etc. Și pentru asta, nu avea voie să ia decât note de 9 si 10 în școala generală. Proștii de oameni cretini din clasa muncitoare! Și atât de rău au terorizat-o, încât la examenul de admitere fata și-a făcut nevoile pe ea și a trebuit să iasă din examen: tragedie, că a intrat la alt profil, de mate, în loc de informatică, după care a făcut și facultatea de matematică (la stat). Adică „s-a realizat”, că a făcut o facultate.

Și după ce s-a săturat fata de atâtea realizări, ca prof de mate, mort de foame, a plecat în Spania și s-a realizat ca orice om cu facultate: acuma șterge bătrânii la coor, a fătat o fetiță pe care o presează să învețe bine, ca să se „realizeze” !!!Da’ văd că prosteala asta cu facultatea care îți asigură viitor luminos, se poartă și pe la case mai mari: puitorii din clasa de mijloc, pun presiune pe plozi să învețe bine în școală, chiar cu riscul de a le strica sănătatea mentală.
Profesorul Tanya Byron, spune că, crește numărul plozilor terifiați că o să ia note proaste la școală, astfel încât aceștia suferă de stress și nu vor dezvolta niciodată „emotional resilience” necesară să aibă succes mai târziu în viață. Ea clameză, că mulți plozi sunt ținuți în captivitate, din cauză că puitorii lor sunt prea speriați să-i lase să se joace în stradă.

Femeia de 47 de ani, care a prezentat programul tv, Little Angels, spune că, suntem o societate cu aversiune la risc, în care plozii sunt ținuți în captivitate. Plozii din zilele noastre au viața din ce în ce mai manageriată. Nu mai vedem plozi pe strada deloc. Am crescut în anii ’70 și am fost afară cu bicicleta și prietenii. Ne-am asumat riscuri, am făcut lucruri și nu eram deloc supravegheați.
Acum, vedem plozi care se tem de esecuri. Lor nu li se dă cu adevarat oportunitatea să-și asume riscul sau experiența de a schimba ceva ori de a eșua în orice.

Cum datele problemei s-au schimbat în rău, propaganda nu va admite asta în ruptul capului. Nu va putea spune niciodată adevărul: că diplomele de facultate nu mai au nici o valoare (pentru că toată lumea are cel puțin una), pentru că economia e la pământ cu flori pe ea (deci nu sunt joburi) și pentru că degeaba ai diplomă, că nimeni nu e interesat de tine sau de ceea ce știi să faci (ca oricum 80 % din joburile de pe piața muncii din Canada nu sunt publicate nicăieri și se dau doar pe pile, exact ca în România).

Păi nu poți spune toate astea, pentru că educația este cea mai profitabilă afacere a Raiului: deci mitul diplomei care îți oferă un job bun și o viață comodă, trebuiește întreținut (că nu vrea nimeni să omoare găina cu ouale de aur). Prin urmare, prostimii le sunt oferite explicații penibile, de tot râsul, despre cum plodul tău să reusească în viață: dacă ai avut o relație apropiată cu fătătoarea, e garantat că vei câștiga cu 53 % mai mult decât plozii care n-au fost în relații bune cu ele !!!

Cele mai multe femei evită bărbații mult prea atașați de fătătoarele lor. Păi mi se pare firesc, că n-am de gând să-mi iau un bărbat care nu are tăiat cordonul ombilical ! Dacă plânge după mă’sa și de la ea cere sfaturi, s-o f … ă tot pe mă’sa.

Un nou studiu facut de Harvard University, a găsit că bărbații care au o relație apropiată cu fătătoarea lor, se descurcă mai bine la muncă și câștigă mai mulți bani decât ceilalți. Deci da ! Dați fuga sub fusta mamei să vă mângaie pe cap, și veți primi o mărire de salariu la serviciu !

Studiul a început in 1939 și încă funcționează și a urmarit 268 absolvenți de facultate, din tinerețe până la bătrânețe, cu evaluări care aveau loc la fiecare doi ani. Este unul din cele mai lungi și mai detaliate studii din dezvoltarea umană din istorie.

Vrei un puradel de succes când întreaga societate și economie se prăbușește ?  Tot ce trebuie să faci, este să-i pui doua nume de botez, susține un studiu.

Oamenii de știință sugerează că folosința celui de-al doilea nume de botez în viața de zi cu zi este cea mai ușoară cale de a părea inteligent, ceea ce îți aduce succesul. Păi dacă ai IQ de babuin, poți să-ți spui și Einstein, că tot o maimuță proastă rămâi (și te comporți, vorbești ca atare). Părerea mea. Prostul rămâne un prost și detectezi asta imediat ce deschide gura. Părerea mea e că dacă ești prost, da’ vrei să pari inteligent, cea mai bună cale este să îți ții gura închisă.

Pseudologii au găsit că folosința unuia sau mai multor nume, întăresc statutul social al persoanei în ochii altora, pentru că inițialele sunt asociate cu un înalt statut profesional, precum dreptul și medicina.
M-am prins cum facem: îmi mai pun un nume și o să-mi țin trusa de unelte în diplomat, ca să par că’s avocet și nu loptar la șanțuri.

Oamenii cu inițiale la mijlocul numelui au un efect particular și puternic despre cum sunt percepuți de alții, scrie Wijnad A.P. Van Tilburg de la University of Souithampton și Eric R. Igou, de la University of Limerick, autorii studiului publicat în European Journal of Social Psychology.

După ce au fraierit tinerii să se bage în datorii enorme, ca să-și plătească facultatea, ei descoperă la absolvire că e tot degeaba ! Diferența dintre câștigurile unuia cu liceu și câștigurile unuia cu facultate, tind să devină tot mai mici. Adică ori ai doar liceul, ori ai facultate, tot la Mc’Donalds vei munci, pe aceiași bani …

Studiul a găsit că bărbații între 20-34 de ani, absolvenți de liceu, au câștigat 75 % din fiecare dolar câștigat de bărbații cu diplomă de facultate. Femeile din aceeași categorie de vârstă , absolvente de liceu au câștigat 68 % din fiecare dolar câștigat de o absolventă de facultate. Asta marchează 7% și 4 cenți creștere, față de acum 10 ani.

Partea funny este că, în ciuda presiunii puitorilor, pe generația  iPad o doare fix în coor de școala lor. Nici măcar nu se deranjează să citească. Acuma, că școala nu folosește la aproape nimic și nu mai prezintă garanția că vei prinde un job bine plătit pe meseria ta, este adevărat. Tinerii din ziua de azi au perfectă deptate să refuze să investească o căruță de bani în taxele școlare, însă realitatea arată că se înghesuie să facă asta ! E la modă să mergi la colegiu, facultate, puitorii îi presează, iar tinerii se conformează.
Însă pentru faptul că refuză să citească, nu au nici o scuză. Numai o persoana cu IQ de babuin, nu se autoeducă în mod continuu, întreaga viață (egal că încă se află în școală ori are deja un job).
Of course, cititul de povești pentru adulți (ficțiune, romane), nu intră la categoria „autodidact” ci la „distracție”. E la fel cum te-ai uita la un meci de fotbal: nu te alegi cu nimic din asta, decât cu distracția.

Compania non-profit din San Francisco, Common Sense Media, s-a focusat pe efectele media și tehnologiei asupra plozilor și a publicat un raport care aduce informații de la câteva națiuni. Liderul autorilor raportului, Vicky Rideout, spune că există o scădere mare în numărul adoleșcenților care renunță să citească, iar numarul celor care încă mai citesc, scade din ce în ce mai rapid.

Raportul a găsit că plozii de 9 ani care citesc pentru placere o dată pe săptămână, a scăzut de la 81 % în 1984, la 76 % în 2013, bazat pe studiile făcute de guvern. În rândul altor plozi, descresterea a fost și mai mare.
O mare parte dintre plozi citesc rar pentru placere. Aproximativ o treime dintre plozii de 13 ani și aproape jumătate dintre adoleșcenții de 17 ani au raportat că citesc pentru plăcere mai puțin de două ori pe an.

Atunci cand citesc, plozii petrec în medie 30 de minute, a găsit raportul. Alți plozi și adoleșcenți tind să citească pentru placere aceeași durată de timp în fiecare zi. Raportul a găsit că mulți plozi se chinuie ca să poată citi. Numai o treime dintre absolvenții de 4 clase sunt „eficienti” în a citi, iar altă treime reusesc să citească doar la nivel „basic”.

Rezultatul este că 20% dintre adoleșcenți nu reusesc să termine liceul în America. Păi cum să-l termine, dacă ei nu pot citi ?
Adevărul este că societatea nu le ofera nici o motivație pentru care să continue școala, nu au nici o perspectiva, nu au nici o șansă în viață. Atunci, școala nu mai este o opțiune pentru mulți (exceptând cei care sunt forțați de părinți, ori prea spălați pe creier cu diploma care dă startul reușitei în viață).

Liceele din America au un procent de 80 % de absolvire, zice un nou raport făcut de America’s Promise Alliance.

Bineânțeles că totul pleacă de la puitori, de la felul în care își fac sau nu jobul în a-și educa puradeii. O femeie comentează pe pagina ziarului, ca ea predă plozilor în fiecare zi, iar puitorii lor blamează pe toată lumea pentru eșecul școlar al plozilor, mai puțin pe ei înșiși.
Puitorii dau vina pe ADD, ADHD rămas netratat din cauza lipsei banilor (că pseudologii costă enorm și în USA și Canada și se plăteste din buzunar, că asigurarea de stat nu acoperă) sau pe faptul că plozii sunt drogați legal (adica tratați pentru ADHD). Ei blamează profesorii, școala, programa școlară, fosta soție, alți plozi care își agresează colegii – orice, dar nu lipsa lor de părinteală.

Dacă puradelu’ tau nu își poate ține gura închisă în clasă și nu poate fi atent la oră și nu există consecințe serioase acasă pentru eșecul școlar, nici un alt factor nu contează cu adevărat. Plozii vor fi mult mai dispuși să renunțe la școală. Mulți dintre acești plozi ar fi foarte capabili să-și facă munca, DACĂ ar avea abilitatea să se controleze la clasă și în timpul temelor pentru acasă. Văd asta în fiecare zi și îmi rupe inima, că vad plozi setați pentru esec pe viață, din cauză că puitorii lor refuză să folosească cuvântul „nu” pentru plozi, ori să-i pedepsească atunci când intră în probleme la școală.
Mulți puitori nici nu se deranjează să se controleze pe ei inșiși și la fel pe cei de acasă.

Atunci când nu oferi nimic tinerelor generații, ei rămân fără perspectivă în viață. Mulți sunt foarte conștienți de asta, și se refugiază în droguri legale, ca să-și facă viața mai suportabilă (populatitatea alcoolului și tigărilor în rândul tinerilor, este enormă). Ca sa nu mai vorbim de drogurile ilegale.

29 de tineri au fost duși cu ambulanța la spital, de drogați ce erau, de la spectacolul Avicii de la Rogers Centre, Toronto.

Tinerii care au mers la concert, au transformat asta într-un party dus prea departe. Paramedicii au transportat 29 de oameni la spital, de la concertul Avicii . Celor mai mulți li s-a făcut rău din cauză că au consumat prea mult alcool sau droguri înainte de concert, spun oficialii.

Când generației tinere nu i se dau nici măcar șansele pe care le-au primit puitorii lor, rezultatele se văd: ei se zbat în joburi prost plătite, de supraviețuire, și nu își mai permit nici măcar lucrurile de bază (casă, mașină, etc). Nu mai pot nici să-și ceara femeia de nevastă după circoteca occidentalului: adica în public,îin genunchi și cu inelul cu diamnte în dinți. Pentru că pur și simplu este prea scump pentru ei.

Tradiția sugerează că bărbații ar trebui să cheltuiască pe inelul de logodnă cel puțin salariul de pe două luni, dar un survey facut pe 1.000 persoane în Anglia, arată că doar 10% cheltuiesc suma asta.
În realitate, 24% dintre bărbați cheltuiesc mai puțin decât salariul pe două săptămâni pentru zorzoana partenerului.
Aproape toți bărbații, 89% au cumpărat un inel pentru a-și cere de nevastă femeia (ce penibil să aștepți ca handicapata, să te ceară ăla de nevastă !) dar a crescut numărul femeilor fericite să renunțe la tradiție și să-și ceară de nevastă bărbații. 14% dintre femei au spus că și-au cerut de nevastă bărbații, și mi se pare perfect corect: păi dacă vrei ceva, întinzi mâna și îți iei singură, nu aștepți să cadă pară malaiață în gura lui Nătăfleață !
Stau muierile de parcă ar fi handicapate mintal, și așteaptă să fie cerute de neveste, își fac calcule și nu dorm nopțile de grija că o fi și o păți (toate prietenele mele au procedat fix așa, pe motiv că „așa se face”, femeia e un soi de persoană second hand ce nu are voie să-și exprime sentimentele, ori să ceară ce își dorește. Numai bărbații au voie).

Cum tinerii nu au unde munci și dacă o fac, sunt în joburi de supraviețuire, prost plătite și din care nu își pot permite să trăiască cu chirie, pe picioarele lor (cumpărarea unei case e exclusă), în Occident a început un fenomen care în țările sărace este normal de multă vreme: noile generații trăiesc claie peste grămadă cu vechile generații, în aceeași casă. Fericire maximă să trăiești în casă cu puitorii, socrii: circotecă si scandal garantat.

În Occident, tinerii de 20-30 de ani au început să se întoarcă să trăiască în casa părintească, iar puitorii intră în datorii ca să-i poată întreține.

Tinerii care au părăsit casa părintească și apoi se reântorc în casa părintească, sunt numiți : „boomerang kids” și îi forțează pe puitori să facă datorii ca să-i întrețină – așa zice un nou raport ce revelează ca aproape jumatate dintre puitori, 44%, se bazează pe datorii ca să-i întrețină pe tinerii de peste 18 ani care s-au reântors acasă.
Cercetare a arătat că a crescut cu peste un sfert numărul tinerilor de peste 18 ani, care s-au reântors în casa părintească în ultimul an (28%) și mulți se bazează pe puitori ca sa le plătească mâncarea, curentul, benzina și chiria.
39% dintre puitori susțin că a crescut costul întreținerii tinerilor are stau acasă, iar un puitor plătește în medie 68.14 lire (817 lire pe an) pentru facturile casei, care le acopera și pe cele ale tinerilor.

Numărul puitorilor care folosesc cărțile de credit pentru a face față cheltuielilor de zi cu zi aproape că s-a dublat (40%), comparativ cu anul trecut. Numărul puitorilor care împrumută bani de la prieteni sau familie a scazut cu 15% și 1 din 10 au luat împrumuturi de la bancă pentru a acoperi costurile traiului care au crescut și ele.
Păi așa le trebuie dacă au fost atât de inconștienți și lipsiți de scrupule încât să aducă pe lume plozi cărora nu aveau nimic să le ofere, nici măcar o minimă garanție că vor avea din ce trăi când vor fi adulți ! Aștia toarnă plozi ca vitele, fără să se gândească la consecințe, și când se dau cu capul de realitate, dau din datorie în datorie și se vaietă prin ziare ce viață de căcat au plozii lor.

25% dintre tineri se reântorc în casa părintească și își caută de muncă după absolvire – o creștere cu aproape o treime în ultimul an (32%).

Sursa: Articol preluat integral din filosofiepebordura.blogspot.ro
Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Iunie 2014 în FARA PERDEA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Prostia și snobismul

ABSOLUT TOT CEEA CE TU NU CUNOȘTI SAU ȘTII, VA VI FOLOSIT ÎMPOTRIVA TA, PENTRU PROFIT !

Pe lumea asta, cea mai profitabilă este prostia, și nu întâmplător se fac eforturi și se investesc o gramadă de bani, pentru menținerea populimii în starea de prostie. Cu cât ții populimea în strarea de prostie promovată, cu atât mai mulți bani se fac de pe urma ei.
Iar prostul parcă nu e prost destul, dacă nu e și fudul. Când un incult d’ăsta cu IQ de maimuță se apucă de puit, rezultatul este … ridicol. E plină lumea, în special pe aici prin Rai, de muieri  prețioase cu plozi, care își închipuie cum sunt ele minunate și nemaipomenite.

Cum rămâne vita borțoasă, cum încep să își dea importanță și să facă tapaj: 10 lucruri pentru care NU trebuie să-ti ceri scuze când te apucă fătarea.
Da’ eu cunosc o lista interminabilă de motive pentru care trebuie să-ți pui cenușă în cap și să-ti ceri scuze în fața plozilor, pentru că atât de mult de-a durut în cur de ei, încât ți-ai permis să-i aduci pe lumea asta care nici ție nu îți place ( arată-mi un om care e mulțumit cum merg lucrurile pe lumea asta, da’ să nu aibă Sindromul Down  ! !.

Ai fătat cu epidurală ? Grabește-te să tragi un pui de somn, că e ultima ta șansă la odihnă. După ce o să-ți iei boracul în primire, somnul va fi o amintire.

Înainte de epidurală, surpriză ! Fătarea doare ca dracu’ !  De asta, epidurala e a doua mare invenție glorioasă, după blugii care îți ridică cooru’.
Apoi dacă sute de ani muierile au fost toante și nu au permis ( pe motive de false pudori ) bărbaților să nu fie moașe și doctori de fătare, nu-i de mirare că obstetrica și ginecologia e ramasă în urmă cu sute de ani, comparativ cu restul medicinei. Că cele mai stralucite invenții pe lume asta, bărbații le-au făcut. Prostia doare.

Și o sa te doară atât de tare, încât o sa te caci pe tine și pe halatul doctorului ( dacă n-au mai apucat să-ți facă o clisma ) : have fun !

Și apoi, fătatoarea ar trebui să vină cu o listă de lucruri pentru care își cere scuze boracului. Ar putea include pe lista, lucruri precum „am pus un nume stupid boracului”. Apoi, cere-i scuze că l-ai adus într-o lume în care tu nu știi cine îi este tată, nu ai job și mai ai 6 plozi acasă. Cere-i scuze că ai mâncat pentru două persoane în timpul borțoșeniei, și nu i-ai mai lasat spațiu suficient între stomacul tau și capul boracului. Iar lista poate continua …

Însă ifosele de fătătoare eroină încep chiar înainte de fătare ! Nimic nu se poate face fară circotecă ( prostimea iubeste circul ) : cum se face baby shower ( un soi de petrecerea borțoasei ) după moda … digitală !

Zice la ziar că se adună prietenii la petrecerea borțoasei, ca să o ajute cu cadouri să se pregătească pentru smocul ei de bucurii ( boracu’ ) și să îi împărtășească exaltarea. Păi exaltare și bucurie e doar în mintea fătătoarei inconștiente, că habar n-are în ce mizerie se bagă, și mai grav, nu-i pasă absolut deloc de mizeria și sclavia în care își aduce plozii să trăiască pe lumea asta.

Când puitorii sunt reduși, dar plini de ifose și snobism ca orice prost, întotdeauna se găsește cineva să profite de incultura lor și să le ia banii. Pseudologia și frățiorul ei mai mic ( curentul cu dezvoltare apersonală ) sunt experți în a vinde gogoși fără nici o acoperire, fără nici o cea mai mică dovadă. Pur și simplu povești cu care îi duce cu zăhărelu’ pe proști, le umflă egoul și le spune ce vor ei să audă. Contra cost, of course !

Noua găselnță pentru puitorii suficient de imbecili încât să nu înțeleagă realitatea în care trăim, este „physical literacy” în care plozii sunt dresați cum să se joace. Și e nevoie de un expert care să-i învețe ! ( ăștia sunt experții ăia care cer 400 $ / ora ca să-ți învețe plodul să se joace. Am scris despre asta, ceva mai demult ).
Da’ și unui câine, dacă îi dai o jucarie, începe să se joace. Și ratonii mei se jucau la geam cu biluțe, castane și crocodilul din plastic cu care îi așteptam. Canadaienii adulți parcă’s handicapați mintal, de chiar cred că plozii au nevoie să fie instruiți cum să se joace.

Pseudologia profită la greu de prostia oamenilor (de fapt, din asta trăiește) și a inventat un adevărat curent de convingere a prostimii că nu e bine să lăsați plozii să fie plozi și să se joace după cum îi taie capu’. Au scris și cărți în care fabulează la greu, și toate tutele care nu pot gândi singure și nu le ajută capu’ cum să-și construiască o relație cu propriul plod și cum să îl educe, citesc cărți de parenting și apoi execută ce le zice acolo.
Există o parte bună și în chestia asta: decât să se comporte ca vita încălțată, mai bine să accepte să fie dresată de cărțile de parenting. Însă, dacă tot ai pe mână o ciurdă de vite incapabile să gândească sigure, de ce nu le-ai manipula să scoți profit de pe urma lor ? Dacă tot nu le ajută mintea așa să priceapă ce-i cu ele și cu plozii din dotare …  Așa au aparut cărțile care pleacă de la un lucru bun și cu asta își agață clienții (învață proștii să nu își confunde plodul cu animalul de companie) și ajunge să bată câmpii cu grație pe câmpiile dezvoltării personale și ale borăcitului. Ăsta e punctul în care începe manipularea la greu.
Plozii se pot juca și singuri: aleargă bezmetici în cercuri, atunci când scapă în curtea din spatele casei, sar în jurul stropitoarelor de apă, se urcă în copaci, construiesc fortărețe, se joacă cu pietricele și aruncă cu bețe. Astea sunt lucruri pe care plozii le-au făcut dintotdeauna.

Daaaar, aici începe manipularea: dar nu-i suficient ca plozii să fie doar plozi și să se joace dupa cum îi taie capu’ . Nenea Richard Monette, psihologist sportiv din Banff care lucrează cu atleții olimpici de top ne învață că plozii au în vedere doar să se simtă bine atunci când se joacă, iar asta nu e suficient.

Ne dă și detalii: imaginați-vă un plod care se joacă cu mingea și care nu a învățat niciodată să arunce mingea. Plodul ia mingea, o aruncă aiurea, cade și toată distracția dispare. Ce urmează ? Urmează că plodul nu va mai dori să se joace nici un fel de joc cu mingea.

Păi bunul simț și observarea plozilor, demonstrează că nu-i nici pe departe așa. Plodul folosește jocul cu orice, nu doar cu mingea, ca să deprindă anumite abilități. Și bineânțeles că nu le va deprinde nici din prima încercare, nici din a doua, ci după n’șpe mii de exersări eșuate. Nu doar că nu renunță, ci insistă și repetă cu interes până la iese. Și dacă nu le iese azi și plâng de frustrare, o lasă baltă până mâine, când vor relua jocul și vor exersa din nou.
Când părintele e imbecil și habar n-are cum funcționează plozii, vor lua de bună manipularea cărții și a psihoilogilor care vor să scoată banu’ de pe urma prostiei clienților.

Manipularea prinde și deja puitorii percutează la ideea de „physical literacy”, deși sunt cam confuzi și nici ei nu pricep prea bine ce-i cu asta. Da’ nu contează ! Important este că experții (autoritatea) recomandă asta, iar prostimea întotdeauna face confuzie între autoritate și adevar, pentru că așa au fost dresați în școală, să se supună oricarui fel de autoritate și să aibă încredere deplina în ea, fără să o chestioneze.

E nevoie să-i învățăm tot felul de lucruri pe plozi, din cauză că un mare numar de părinți îi abandonează în fața televizorului și a jocurilor pe computer, în loc să se ocupe de ei ( sau să-i lase să se joace afară cu alți plozi, ca niște copiii normali și nu ca alienații din zilele noastre).

Ca professor, vă pot spune că mulți plozi vin la școală fără să cunoască absolut nimic și nu pot vorbi decât despre „Minecraft”. Nu cred că jocurile pe calulator în sine sunt o problemă, ci puitorii care permit plozilor să nu facă nimic altceva, decât să joace jocuri pe computer, iar asta le limitează sever dezvoltarea socială și fizică.

Da’ nici jocurile nu mai sunt jocuri de plozi, ci snobisme cu impersonarea personajelor din povești. Din punctul meu de vedere e stupid să împopoțonezi plodul în haine de prințesă, să-i faci poze, și apoi ce ? Nu mai are deloc nevoie să-și dezvolte imaginația, că primește totul de-a gata, la botul calului.
Păi tocmai asta e scopul jocurilor, să dezvolte abilitățile plodului: păi lasă-l să-și imagineze că e îmbrăcat în haine de prințesă și să-și imagineze jocul, că asta e și scopul, dezvoltarea imaginației. Dacă puitorul snob, nu-i lasă loc pentru imaginație, nu-i de mirare că plodul rămâne nedezvoltat, după cum constată profesorii la școală.

Snobismul costă: pentru 1.000 lire, plozii din Anglia sunt împopoțonați în prințese și li se dă o pungă mare cu lucruri ce includ toate păpușile prințesă de la Disney, o valiza de lux și haine pentru party.

Alte pachete oferite, costă între 100 lire și 1.000 lire, ce include machiajul întreg, poze înrămate, pantofi strălucitori, coroană și rochie. În momentul În care plodul sosește la recepție, plodul va deveni centrul universului.
Exact: dresați-l de mic că el e Buricu’ Pământului, prințesă, zeiță and shit și ce viitor strălucit îl așteaptă. Că dupa ce va crește mare și își va deschide ochii la realitate (dacă îl ajută IQ-ul să facă asta), va înțelege că nu-i decât un sclav cu ifose, un consumabil cu față umană, și va veni să vă scuipe cu dispreț că l-ați adus pe lumea asta și i-ați servit numai minciuni care n-au legătură cu realitatea în care trăiește.

Consecințele nu se lasă așteptate, pentru că plodul nu va pricepe ca e doar o maimuțăreală ce are loc o data în viață. Când plodul decide că nu vrea să-și curețe camera și altele, cum să-i explici plodului ca să priceapă ca ea nu-i cu adevărat prințesă și că trebuie să facă pe menajera?

Cum să plătești prețul unei mașini second-hand, pentru un moft de câteva ore, în care plodul e impopoțonat în haine de prințesă și asezat pe un tron de catifea?  Cum o să-i mai placă apoi să se reântoarcă la distracțiile ieftine, gen mersul la zoo?

Snobismul nu se oprește aici, ci vine întrecerea între puitori: care plătește mai mult pentru petrecerea de ziua plodului. Cu cât circoteca e mai luxoasă și prețul mai mare, cu atât snobul se simte mai important.

Costul unei petreceri pentru plozi, a ajuns la 214 lire.

O treime dintre puitori, spun că vor să le facă plozilor o petrecere mai bună decât a prietenilor plozilor. Presiunea e atât de mare (că doar concurează un imbecil cu altul), încât 1 din 11 puitori ( 9 % )  vor cheltui 800 lire cel puțin, pentru petrecerea plodului.
Studiul arată creșterea modei extravaganțelor enorme, la pterecerea de ziua plozilor.

Din păcate, cam la asta se reduce borăcitul modern: puitorii n-au timp să se ocupe de plozi, însă încearcă să compeneseaze cu obiecte cât mai scumpe. În rest, îi lasă în legea lor, să stea hipnotizați de monitorul calculatorului, cât e ziua de lungă.
Măcar dacă ar folosi util timpul petrecut la calculator, ca să învețe și să descopere lucruri noi, însă nu e cazul. Așchia nu sare departe de trunchi, și cum vita încălțată nu e curioasă și nu dorește să învețe nimic, la fel sunt și plozii pe care îi produc ( incurioși ).

Puitorii cu plozi de până la 6 ani, aproape 60 % dintre ei, spun că nu monitorizează activitatea plozilor pe telefonul mobil, pe motiv de privacy. Să nu cumva să-i strice intimitatea puradelului.
D’apoi puradelu’ nu are discernământ, e ca un handicapat mintal ce trebuie controlat și ghidonat continuu, ca să nu o dea în bălării. Parerea mea e că asta cu intimitatea plozilor e doar o scuză penibilă, pentru ca puitorii să nu se ocupe de plozii lor.
Eu îi înțeleg că n-au nici timp, nici chef, că după 8 ore de muncă plus încă 1-2 de navetă, să vină acasă și în loc să se relaxeze și să-și vadă de viață, ei trebuie să stea cu boracii în spate și să-i dreseze. E adevărat ca e extrem de frustrant și de obositor, dar ei și-au asumat răspunderea când au decis să puiască, însă în realitate, nu mai știu ce să facă să scape de borăcit (îi plantează în fața computerului).

42 % dintre puitori au declarat că niciodată nu au stat pe lângă plozi să le verifice activitatea de pe telefoane, iar alte 13 % au declarat că au încredere în plozii cu telefoane.

Mai mult de 2.000 de puitori cu plozi până în 10 ani sau mai mici, care au telefoane mobile, au fost chestionați pentru survey-ul citat mai sus.

Faptul că sunt puitori de toată jena, ce nu se ocupă de plozi, nu-i împiedică să viseze Cai Verzi pe pereți în legatură cu plozii lor.

Sunt atat de duși, încât își închipuie că plodul lor e Buricu’ Pamantului. E inacceptabil pentru ei, că plozii de azi sunt viitoarele vite încălțate de mâine, cu IQ de maimuță, așa cum sunt majoritatea oamenilor. Iar asta se vede încă de când sunt plozi, că au comportament de vite sălbatice (aia mai slabi de neuron) și că nu prea sclipesc de inteligență, indiferent cât de mult refuză puitorii lor să accepte realitatea.

Pentru puitorii care se află în negare că s-au pricopsit cu o vită încălțată în devenire, s-au inventat cărțile de parenting, ce ii dresează să accepte realitatea așa cum este, că alta nu’i. Acceptă-ti plozii așa cum i-ai fătat, în loc să încerci să-i schimbi, să fie cum ți-ai dori tu (că de unde nu e, nici D-zeu nu cere).
Tanti Nancy Rose, în cartea „Crește-ți plodul așa cum este, nu cum ai vrea” , explică puitorilor că e normal să viseze Cai Verzi pe pereți despre cum ar vrea să fie plodul lor, însă e important să facă diferența între fantezia lor și realitate. Să accepte plodul așa cum este el în realitate, chiar dacă e diferit de cum ar vrea ei sa fie.

Sfaturile din cartea aia sunt de bun simț, însă îmbrăcate în sclipici ca să pară revelații nemaipomenite. Chiar e nevoie ca puitorilor să li se spună lucruri bazic, de bun simț?  Se pare ca da. Din moment ce cartea se cumpară, rezultă că unora le lipsește și minima logică …
Tocmai asta e și ideea: să manipuleze prostimea și să facă bani de pe urma lipsei lor de rațiune, autoeducație și informare.

Sursa: Articol preluat integral din filosofiepebordura.blogspot.ro
Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Iunie 2014 în FARA PERDEA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Tehnologiile energiei libere

De ce ?…

De ce un mecanism cu mişcare continuă este o imposibilitate ? Păi, datorită faptului că de-a lungul istoriei, o serie de oameni de ştiinţă au declarat asta. Nu-i ştiu pe toţi, dar dacă privim o istorie sintetică a acestui concept, de pe enciclopedia Wikiedia, vom remarca cinci declaraţii în acest sens ale unor mari învăţaţi ai timpului lor:

În 500 înaintea erei noastre filozoful grec Anaxagora ar fi declarat că : „ din nimic nu se poate obţine nimic şi nimicul nu poate fi anulat.”

În 1490 Leonardo da Vinci demonstrează imposibilitatea mişcării spontane a unei roţi dezechilibrate cu greutăţi.

În 1586 olandezul Simon Stevin demonstrează imposibilitatea funcţionării unui perpetuu mobile cu planuri înclinate.

În 1648 englezul John Wilkins demonstrează imposibilitatea funcţionării maşinii lui Johannes Taisnierus ( 1562 ) ( planul înclinat cu bilă şi magnet ).

Capacul pentru întreaga lume ştiinţifică îl va pune declaraţia din 1775 a Academiei Franceze care de fapt exprima părerea lui Pierre Simon Lapalce: „Construcţia unei maşini cu mişcare perpetuă este absolut imposibilă.”

Dar omenii de ştiinţă au mai făcut de-a lungul timpului declaraţii aberante… să ne amintim doar de faptul că ştiinţa sfârşitului de secol 19 declara în unanimitate în frunte tot cu Academia Franceză, imposibilitatea zborului unui aparat mai greu decât aerul…

Toate aceste declaraţii au fost şi sunt în continuare susţinute de interpretarea parţial sau total eronată a unor legi sau teorii ştiinţifice care şi ele contribuie la întărirea părerii că declaraţia Academiei Franceze e una universal valabilă. Astfel:

În 1660 matematicianul, fizicianul şi astronomul olandez Christian Huygens stabileşte legile conservării momentului cinetic al corpurilor în rotaţie.

În 1686 Gottfried Wilhelm Leibniz defineşte energia potenţială că fiind produsul dintre forţă şi înălţime.

În 1848 Hermann von Helmholtz formulează principiul conservării energiei.

Iar în 1880 Rudolf Clausius formulează primele două legi ale termodinamicii iar …

În 1910 Walther Nernst formulează a treia lege a termodinamicii, care va fi reformulată ulterior de Max Planck

Toate aceste legi sunt de fapt cazuri particulare ale comportării naturii, care are o funcţionare interdependentă.  Absolut nici un sistem natural nefiind de sine stătător toate sunt interconectate şi depind integral de funcţionarea sistemelor vecine. Această interdependenţă le conferă caracterul de sisteme deschise, adică sisteme care primesc şi cedează simultan energie dinspre sau către mediul înconjurător.

Confuzii şi neînţelegeri

O altă sursă de confuzie şi înţelegere greşită este însăşi metodologia total greşită ( şi după părerea mea intenţionat aleasă ) de a preda fizica în şcolile lumii, greşită nu doar prin exemplele practice alese ci şi prin insistenţa de a demonstra totul exclusiv şi puternic accentuat, prin formule matematice, fără a explica, sau explicând telegrafic, logica funcţionării mecanismului discutat şi relaţia sa cu mediul…

Astfel cel mai banal exemplu pe care l-am mai pomenit şi în altă parte este cel al predării pârghiei în şcoală primară. La acea lecţie pârghia e predată doar din punctul de vedere al forţelor care acţionează asupra ei, nu şi din acela al felului cum aceasta la rândul ei transmite forţele asupra mediului cu care interacţionează. Şi pentru a întări confuzia în mintea copiilor nu se pomeneşte nimic de celebra afirmaţie a lui Arhimede : „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi muta Pământul.” – afirmaţie a cărei predare ar impune explicarea pârghiei din perspectiva felului cum transmite forţa ci nu din cea a felului cum acţionează aceasta asupra ei. Un corolar al acestui fapt este şi predarea conceptului de acţiune şi reacţiune a forţei care este în mod intenţionat ales aşa fel ca cel mic să nu priceapă nimic… La vârsta când acest concept se predă ( cel puţin în cazul generaţiei mele ) orice copil purta o praştie în buzunar, şi orice copil îşi făcuse şi utilizase măcar odată, un arc realizat dintr-o creangă tăiată din pădure… Cu toate acestea cei care au stabilit programa de învăţământ au ales ca exemplu pentru conceptul de reacţiune, împingerea egală a unui perete asupra braţului copilului atunci când acesta apasă pe perete… Reacţiunea unui perete la o apăsare e una total statică şi a cărui concept e extrem de greu de înţeles pentru un copil de 12 ani. De ce nu se recurge la exemplul reacţiunii dinamice a unui arc sau a praştiei cu care copilul e familiarizat la acea vârstă !?.. La o analiză atentă a întregii programe de învăţământ la materia fizică, fie ea de ciclu primar fie de cel secundar, se va descoperi că în toate manualele, exemplele practice alese, sunt inaccesibile sau extrem de greu accesibile înţelegerii copiilor… Nu cumva pentru a crea confuzie, pentru a face ca adevăratele implicaţii ale celor predate să nu fie relevate ?… Nu cumva pentru a face ca doar un procent extrem de mic de copii să înţeleagă iar restul să rămână o turmă proastă care trecând prin şcoală are impresia că învaţă… în timp ce de fapt se prosteşte ?… Pe de altă parte, alături de neînţelegerea sau înţelegerea greşită a anumitor părţi din ştiinţa predată în şcolile lumii, intervine confuzia… pe care această neînţelegere o naşte.

Sunt mai multe confuzii… Prima confuzie a fost impusă de denumirea de perpetuu mobile. Acesta în traducere directă înseamnă mişcare continuă… ca urmare orice mecanism cu mişcare continuă a cărui sursă de energie nu este vizibilă capătă automat catalogarea de perpetuu mobile şi va fi din start respins. A doua mare confuzie este acea a faptului că nimeni nu gândeşte energia universală în termeni generali. Toată lumea are tendinţa să se cramponeze de o formă particulară de energie, şi atunci când analizează un anumit sistem tehnic, de orice fel ar fi el, să nu vadă decât una din formele de energie implicate în funcţionarea acelui mecanism tehnic… O altă mare confuzie este aceea de a confunda forţa cu energia… De multe ori un sistem, folosind o anume cantitate de energie, prin utilizarea corectă a pârghiei poate să efectueze un lucru mecanic care la prima vedere şi insist să spun asta, la prima vedere poate părea a nu fi posibil decât cu un consum mult mai mare de energie.

O altă mare confuzie este pierderea din vedere a faptului că nici un fel de mişcare continuă nu e de fapt continuă… chiar şi mişcarea planetelor are la un moment dat un sfârşit… indiferent dacă raportat la lungimea vieţii noastre mişcare lor pare fără sfârşit…

Şi poate că acestea nici nu sunt cele mai importante confuzii, şi de asemenea nici nu sunt singurele… Dar ele sunt sursă ale unor mari neînţelegeri şi mai ales a refuzului de a înţelege natura chiar şi în ciuda evidenţelor…

Legile termodinamicii şi falsurile tehnice?…

Legile termodinamicii precum şi cea a conservări energiei, au fost stabilite în urma unor cercetări experimentale de laborator şi din păcate atât la elaborarea lor cât şi la introducere lor în programa de învăţământ s-a pierdut din vedere că de fapt ele sunt doar cazuri particulare ale comportării naturii. S-a pierdut din vedere că ele deşi par a stabili nişte limite stricte, în realitate nu pun nici un fel de oprelişti… ele nu doar că nu interzic aportul de energie dinspre mediu spre sistem ba chiar prima lege, prin declararea faptului că energia nu se produce şi nu se distruge ci doar se transformă şi a treia prin declararea faptului că nu se poate ajunge la 0 absolut, ( mişcare moleculară şi radiaţia nu încetează ) tocmai asta subliniază… Orice consum energetic am efectua noi în sistemele noastre tehnice, acestea nu consumă energia ci o cedează mediului… Dar în natură orice cedare energetică va fi rapid înlocuită de o cantitate de energie venită din altă parte… energie care, subliniez asta, căci e foarte important, nu e totdeauna de acelaşi tip cu cea cedată şi nici nu e mereu egală ! ( exemplu : sistemul energetic format de atmosfera terestră, unde orice deplasare a unei mase de aer cald va fi înlocuită de o masă de aer rece şi invers…ducând la… uragane, tornade, etc. … nu vedem aerul şi nici temperatura sa, dar vedem mişcarea valurilor sau efectele tornadelor…) De aici rezultă faptul că pierderile energetice ale sistemelor noastre sunt înlocuite cu cantităţi egale sau nu, de energie venite din mediul înconjurător, doar că printr-o concepţie cel puţin neinspirată sistemele noastre tehnice nu ştiu să exploateze această reechilibrare naturală. Impedimentul cu tehnologiile destinate colectării energiei libere este acela că nu sunt înţelese tocmai pentru că anterior nu sunt înţelese legile termodinamicii…

Toate aceste tehnologii, fără excepţie, nu fac altceva decât de a folosi o mică cantitate dintr-o formă de energie pentru a controla şi a colecta o cantitate mare dintr-o altă formă de energie. Problema este că nu suntem capabili să vedem decât una din aceste tipuri de energii implicate… Cazul cel mai concret este cel al grupului cinetic motor-generator al lui Chas Campbell care folosind 750 W energie electrică, prin lucrul mecanic efectuat de motorul de antrenare, colectează o cantitate mare de energie din câmpul gravitaţional pe care o converteşte prin generatorul de la ieşire în 3 kW energie electrică. Toţi văd energia electrică din intrarea şi din ieşirea sistemului, dar nimeni nu e capabil să vadă colectarea de energie din câmpul gravitaţional, care are loc pe lanţul cinetic de transmisie şi ca urmare se creează impresia eronată că acest dispozitiv încalcă legile termodinamicii… Acest dispozitiv aplică de fapt, în mod inteligent, proprietăţile obiectelor aflate în mişcare de rotaţie, adică fizica clasică a căror legi au fost stabilite de Isaac Newton, fizică ce se studiază în primul an de liceu şi de asemenea o teorie relativ nouă necunoscută şi nepredată nicăieri în şcoli : Teoria pulsatorie a energiei a lui Lawrence Tseung de la Universitatea din Hong Kong. Mai e cazul să amintesc aici premiul Nobel acordat prin 1978 lui Ilya Prigogine pentru “Termodinamica sistemelor aflate în permanent dezechilibru energetic”, termodinamică care nu se studiază pe nicăieri în învăţământul mondial… şi care descrie tocmai starea de interdependenţă a tuturor sistemelor naturale, în colaborarea lor continuă spre a-şi reface dezechilibrele temporare…

Realitatea problemei pe care o avem este educaţia parţial eronată pe care am primit-o fiecare din noi, care ne împiedică să înţelegem principiile de funcţionare a acestor tehnologii.

Ca urmare deşi internetul e plin de asemenea tehnologii, şi este în egală măsură plin de falsuri, insuficienta pregătire pe care o avem nu ne dă posibilitatea de a putea depista care sunt cu adevărat funcţionale din ele … ( şi când spun insuficientă, nu mă refer la ea în termeni doar cantitativi ci şi în termeni calitativi – cu alte cuvinte nu suntem pregătiţi în domeniul necesar aprecierii acestor fenomene ). Ajungem astfel să le considerăm pe toate falsuri…

Sfântul Graal al energiei libere

S-au făcut şi se fac încă comentarii cum că cei care studiază aceste tehnologii cunoscute cu numele de „free energy” ar alerga după „cai verzi pe pereţi” după un ipotetic „Sfânt Graal al energiei libere”… Dar acel „Sfânt Graal al energiei libere” există de mult timp, numai că prin contribuţia egală a educaţiei pe care o avem şi a acţiunii cercurilor interesate ca masele să nu aibă acces la energie, nu suntem capabili să-l recunoaştem, şi cu atât mai puţin să ajungem la el. Iată un asemenea „Sfând Graal” este grupul cinetic motor – generator de care am vorbit mai sus, precum şi toate tipurile de motoare magnetice, care se pot remagnetiza în timp foarte scurt şi cu consumuri energetice infinit de mici comparativ cu ce se va scoate ulterior din ele ca lucru mecanic sau electricitate. Din păcate toate aceste tipuri de motoare magnetice, unele dintre ele extrem de puternice ( ex. „maxforce engine” construit pe structura a doi arbori cotiţi – https://www.youtube.com/watch?v=wO5ASxjwi14 ) nu au ajuns niciodată să fie produse industrial şi comercializate către mase, datorită presiunilor fantastice ale cercurilor interesate şi a legislaţiei… Un asemenea „Sfânt Graaal”, e şi tehnologia energiei radiante ( curent electric pulsatoriu de înaltă frecvenţă şi înaltă tensiune ) pusă la punct de Nikola Tesla, a cărui reprezentat tehnic actual sunt dispozitivele lui Donald Lee Smith şi cel al lui Tariel Kapanadze, precum şi toate celelalte asemănătoare lor. De asemenea un „Sfânt Graal al energiei libere” este şi foarte noul şi extraordinar de eficientul ( are un COP cuprins între 100 şi 500 ) colector al brazilienilor Barbosa şi Leal : http://energiauniversal.eco.br/ precum şi http://www.scribd.com/doc/214406082/Colectorul-Barbosa-Leal sau http://peswiki.com/index.php/Directory:Evolutions_in_Energy_%28Company_in_Brazil%29

Sursa: Articol preluat integral din blog.catalindancarnaru.ro

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Iunie 2014 în VIITORUL ACTUAL

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: