RSS

Arhive pe etichete: istorie

Despre formarea limbii române, așa cum nu ai învățat la școală

 

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoare.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

                                           de Alexei Mateevici

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 iunie 2014 în ISTORIE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Împărații daci ai Romei

Constantine's statue outside the Minster

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere.

ENIGME ISTORICE

De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

REGALIAN, STRĂNEPOTUL LUI DECEBAL

Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de „dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman.

După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

DACIA – ABANDONATĂ SAU ELIBERATĂ?

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoască. Scrierile vechi ne informează că „Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin „carpi” trebuie să înţelegem „goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită „Dacia Aureliana” şi mai apoi „Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.

AUREOLUS, CIOBANUL DIN CARPAŢI

Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armată romană, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a câştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerianus la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268. Totul se petrecea în plină criză politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

ÎMPĂRATUL GALERIU, „OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Dunării, din Dacia Traiana. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactanţiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat. În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron. Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de „roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere astfel memoria dacilor.

DAIA ŞI LICINIUS

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a născut în Dacia Aureliană, la sud de Dunăre, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de „Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacica) au fost numiţi „fiii auguştilor”. În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitregă, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul său a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN

Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunăre, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune „Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei, cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin. Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împărat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă aceasta „profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a plăcut de pe monumentele predecesorilor săi.

constantin1

Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios. Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găseşte în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

constantin2

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit după moartea sa Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă. Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era născută, se pare, în Asia Mică, într-o familie foarte modestă. A avut o legătură neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat. De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sală numită „Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

FALSIFICAREA ISTORIEI

Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a „demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împărăţiei romane.

Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le dă Lactanţiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune.

Despre cele din „Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri.

De ce toate acestea? Din două motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului „întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurca socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici.

Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunării). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula „devenea” o dacă romanizată. În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus „hatmanul călărimii Aureolus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, şi în celălalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise.

Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.

Sursa: ioncoja.ro

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 iunie 2014 în ISTORIE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nimeni nu s-a născut adult

cerbi
 
„Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere?” … citat din text.
 

Nimeni nu s-a născut adult. Despre învățământul obligatoriu

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiunea de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!

Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.

În încheiere, un citat:” http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm

Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810

Sursa: Articol preluat integral din contributors.ro

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 iunie 2014 în FARA PERDEA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Imagine

Valoarea pământului românesc

Ro for sale

„Cu mult înainte ca Egiptul și Mesopotamia să fi atins un nivel de dezvoltare echivalent, Vechea Europă a fost una dintre cele mai sofisticate regiuni locuite, cu o civilizație abia menționată în cursurile de istorie dar de o importanță excepțională în dezvoltarea societății umane.”… a precizat Roger S. Bagnali, Directorul ISAW (Intitute for the Study of the Ancient World).

În noiembrie 2009, la New York, s-a deschis prima expoziție românească de arheologie din America, intitulată „Lumea pierduta a vechii Europe: valea Dunarii, 5000-3500 i.Chr.” Expoziția a fost organizată de „Intitute for the Study of the Ancient World” (ISAW) și Muzeul National de Istorie al României (MNIR), cu sprijinul Ministeului Culturii, Cultelor și Ptrimoniului Național (MCCPN).

Au fost prezentate 179 de piese din patrimoniul național, din care nu puteau lipsi „Gânditorul din Hamangia”, figurina „Femeie sezând”, vasele din cultura Cucuteni sau figurinele de la Gumelnița. Alături de artefactele românești au mai fost prezentate 75 de artefacte din Bulgaria și Republica Moldova.

„Înainte de gloria Greciei și a Romei, chiar și înainte de primele orașe ale Mesopotamiei sau de templele de pe Nil, de-a lungul Văii Dunării, la poalele Munților Balcani, au trăit oameni aflați cu mult înaintea vremurilor lor prin artă, tehnologie și comerț.” scria New York Times în recenzia făcută acestei expoziții.

Preistoria, ascunsă în spatele Cortinei de Fier.

Expoziția, pe care NYT o considera drept „scoaterea din obscuritate” a unei perioade importante din istoria omenirii, a marcat primul contact direct al lumii academice și al publicului occidental cu culturile vechi din familiile Cucuteni-Hamangia-Vinca-Tripolie și precursoarele lor. Într-un fel, pentru cercetătorii americani și cei din spatiul vestic, istoria recentă a ridicat vălul de pe misterele preistoriei, pentru că descoperirile făcute în sud-estul Europei, mai ales în perioada comunistă, nu au putut fi promovate dincolo de Cortina de Fier, iar exegeții occidentali au avut doar acces limitat la descoperirile colegilor lor din lagărul estic. Până în urmă cu 25 de ani, experții occidentali aveau la dispoziție puține obiecte din această perioadă a istoriei și informații și mai putine. Obiecte ceramice din culturi înrudite – precum figurinele „zeițelor fertilității” descoperite și în siturile arheologice din Vest – nu trădau nimic cu privire la originea, structura socială sau credințele care generaseră obiecte atât de curioase. Civilizația nu aparuse încă, scrisul și roata nu fuseseră inventate, iar puținele artefacte, multe dintre ele ajunse în vestul european, câteva sute sau mii de ani după apariția lor în bazinul dunărean de jos și cel pontic, nu permiteau cercetătorilor decât să speculeze. Sud-estul Europei și zorii civilizatiei planetare

Obiectele expuse, din muzeele românești, moldovenești și tezaurul descoperit la Varna, în Bulgaria, sunt considerate unele dintre cele mai prețioase dovezi cu privire la gradul de evoluție al acestor culturi vechi dunărene, care la apogeul lor, în jurul anului 4500 i.Chr., erau „printre cele mai sofisticate și avansate tehnologic” dintre culturile umane cunoscute. Mai mult, așa cum a apreciat David W. Anthony, curatorul-invitat al expoziției de la New York, descoperirile din România și Moldova, dar mai ales cele de la Varna arată că, acum peste 6.500 de ani, aici au apărut multe din semnele distinctive ale civilizației, atât în ceea ce privește structurarea politică a societății, tehnologiile stăpânite, cât și ideologia sau spiritualitatea.

„Egiptenii nu făceau cu siguranță ceramică precum aceasta”, subliniază pentru NYT, Roger S. Bangall, directorul ISAW, care nu uită să menționeze că „foarte mulți arheologi nici nu au auzit de aceste culturi ale Vechii Europe”. Tehnica topirii cuprului folosită de oamenii culturilor din sud-estul european era una dintre cele mai avansate ale momentului, iar populațiile aveau schimburi comerciale cu semeni aflați la mii de kilometri. Mai mult, unele dintre obiectele cele mai răspândite în siturile arheologice din Bulgaria, România, Moldova, dar și din Ucraina sunt scoicile din specia Spondylus gaederopus, o molusca din  Marea Egee, care era folosită ca simbol, accesoriu vestimentar cu conotații spirituale sau sociale și chiar ca un fel de monedă de schimb. Pe lângă statueta bine cunoscută în România a „Ganditorului” de la Hamangia, catalogul de prezentare al expoziției, realizat de prestigioasa editură a Universității Princetown, oferă imagini fascinante, însoțite de eseuri și studii recente ale cercetătorilor de pe ambele părți ale fostei Cortine de Fier.   Expoziția a fost abia un început pentru experții din Franța, Marea Britanie, Germania, SUA și din cele trei tări care au oferit artefactele pentru expoziția de la New York pentru a face primele legături și comparații pentru a stabili relațiile dintre culturile bine documentate ale preistoriei și antichității, cu lumea misterioasă a culturilor danubiene din epoca prelucrării cuprului – perioadă intermediara dintre Epoca pietrei și cea a bronzului.

Detalii expoziționale

Setul de figurine antropomorfe de la Poduri-Dealul Ghindaru (ceramică, 4.900-4.750 i.Chr.). Aranjarea radială aparține original membrilor culturii pre-Cucuteni și pare să fi fost un element esențial al funcției spirituale a micilor statuete. Supranumit ansamblul de figurine “Consiliul Zeițelor“, este considerat o manifestare a unei forme complexe a cultului fertilității.

Complex-machetă cu șapte figurine antropomorfe descoperit la Ghelăiești, cultura Cucuteni (lut ars, 3700-3500 i.Chr.). Plasarea în interiorul pseudovasului aparține original reprezentanților culturii Cucuteni. Pseudovasul este considerat a fi de fapt o machetă stilizată a unei case sau templu, figurinele fiind fie reprezentări ale membrilor familiei, fie zeități.

Brățări tăiate din cochilia molustei Spondylus gaederopus, descoperite la Hamangia, Cernavoda (scoica, 5000-4600 i.Chr.). Prezența obiectelor tăiate din cochilia scoicii din Marea Egee pe malurile Marii Negre și mai departe înspre nord denotă legăturile comerciale și contactele intense între populațiile din bazinul dunărean de jos și locuitorii peninsulei grecești și coastele Adriaticii. Producerea, venerarea și schimburile cu obiecte fabricate din cochilia de Spondylus sunt larg răspândite în multe epoci și pe spații geografice extinse din Europa. Un amanunt curios: o subspecie a aceleiași moluște – Spondylus princeps, endemică în Oceanul Pacific – era folosită în America pre-columbiană ca ofrandă pentru zei, iar în insulele vestice ale Pacificului era considerată un ornament-simbol de putere.

Cârlig de pescuit, cultura Cucuteni (cupru, circa 3.000 i.Chr.). Deși cultivau un numar limitat de plante cerealiere, fructe, viță-de-vie sau plante industrial-halucinogene, precum canepa sălbatică, vânătoarea și pescuitul, continuau să reprezinte unul din modurile de asigurare a aportului de proteine. Oamenii culturii Cucuteni domesticiseră câinele, capra, oaia și vaca, însă numarul de animale era limitat. La vânătoare erau folosite arcul și săgeata, sulița și bâta. Pescuitul necesita însa ceva mai multă finețe. Abilitățile și tehnologiile de prelucrare a cuprului la un nivel de puritate ridicat au permis oamenilor din cultura Cucuteni înlocuirea cârligelor de pescuit fabricate din scoici, oase de animale sau lemn cu cârligele din cupru. Cu exepția câtorva mici detalii, forma acestei ustensile nu s-a modificat substanțial în ultimii 5.000 de ani.

Pentru subtritare, porniti filmul, apoi click pe butonul „Caption” (stânga lângă butonul de Settings … pe bara de jos), activați ON, si dacă nu vă „aranjază engleza” … puteți selecta de acolo, limba Română, dar traducerea este subiectivă … oricum puteți încerca! 

P.S. Se pare că vatra, leagănul civilizației europene se află aici, pe plauirile unde domnește Sfinxul din Carpați. Începând de anul acesta, conform legilor agreate cu UE, oricine poate cumpara în România, pământul stămoșilor noștrii, cu o „valoare” estimată la peste 8.000 de ani vechime (nu 2.000 cum ați învățat la școală) de existentă a civilizației. Păcat !

Sursa: romanialibera.ro ; danlupu.net ; youtube

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 iunie 2014 în ISTORIE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Zodiacul, astrologia și miturile religioase

Un mit este o idee, care crezută la scară largă, este falsă. În mod mai profund, în sens religios, un mit este pentru oameni o poveste îndrumativă și mobilizatoare. Nu se pune accentul pe conformitatea poveștii cu realitatea, ci pe efectul pe care îl produce. O poveste nu poate avea efect decât dacă este crezută ca fiind adevărată de o comunitate sau de o națiune. Nici nu se ia în considerare faptul ca anumiți oameni pun întrebări cu privire la cât de adevarată este povestea sacră. Gardienii credinței nu intră în nici o polemică cu ei. Îi ignoră pur și simplu sau îi denunță ca blasfemiatori.

 

Istoria miturilor …

Mitul este substituentul sărac în adevăr dar spectaculos în prezentare a întrebărilor cu privire la geneză, în sens larg. Acesta este produsul unor formațiuni culturale destul de evoluate pentru a descoperi necesitatea unor răspunsuri existențiale, dar insuficient pregătite pentru a discerne realitatea obiectivă de subiectivismul dorit prin rezolvarea mitică. Putem spune că mitul și gândirea mitică fac parte din copilăria societății umane, în care definirea binelui și răului au corespondent demiurgic.

Odată cu sistematizarea și recunoașterea valorii cunoașterii de tip științific meritul mitului de exemplificare a „realității” devine din ce în ce mai pueril, rămânând ca valoare doar la nivel de exercițiu estetic. Toate religiile, ca exponente instituționale a unor mituri în detrimentul altora, au avut de furcă cu fenomenele mitologice, defăimându-le pe cele neconforme sau sincretizându-le pe cele imposibil de distrus. Concomitent, acestea, pe fondul nevoii de răspuns a oamenilor, au creat alte nenumărate mituri, ce fie au venit în completarea celor vechi, fie au contrazis prezumțiile acestora, oferind alte soluții, la fel de demiurgice și imposibil de validat. Nici societatea modernă, insuficient cultivată științific la nivel mediu, nu a scăpat de mitizare. Au apărut mituri urbane, moderne, ce oferă fantastice răspunsuri în același ton spectacular, dar lipsit de dovezi sau cu interpretări defectuoase. Aici amintim miturile ce pot sta la baza unor noi religii: presupusa existență a extratereștrilor pe Terra, a bioenergiei, teoria conspirației mondiale sau universale, influența astrelor, memoria apei etc. Unele sunt preluate și prelucrate din mituri mai vechi, religii, convingeri sau insuficientă cunoaștere științifică, altele sunt deliberat generate, la început ca zvon, mai apoi ca mit (legendă urbană).
Ca exemplificare amintesc mitul că morcovii cruzi fac vederea bună. Acest mit a fost lansat de serviciul de informații britanic, ce dorea prin acest zvon să protejeze noua invenție de identificare aeriană a inamicului, RADAR-ul. Pentru asta au lansat informațiile, false științific, că piloții englezi sunt capabili de vedere nocturnă deoarece au consumat foarte mult morcov crud, bogat în betacaroten. Cine credeți că sunt cei mai mari consumatori de morcov crud în copilărie acum? Germanii, cei vizați de acest zvon ce s-a transformat în mit.

Avem nevoie de mituri?

Răspunsul este NU. Nu avem nevoie de mituri, avem nevoie de răspunsuri corecte, avem nevoie de a identifica miturile, ca formă de interpretare populară, față de cunoaștera științifică. Am putea gândi că acest tip de cunoaștere, prin știință, ar fi o metodă mitică de a ne raporta la existență. Nimic mai fals. Metoda de cunoaștere științifică presupune tocmai posibilitatea de a infirma o anumită teorie. Teoria științifică suferă de „infirmabilitate” sau „falsificabilitate”, adică nu este un adevăr imposibil de verificat, cum este cel revelat prin mit, ci dimpotrivă.

Din nou NU pentru că toate religiile, mai ales cele actual majoritare, sunt bazate doar pe mituri (mitul convorbirii directe cu Dumnezeu, mitul nașterii din fecioară, mitul învierii, mitul existenței raiului și a vieții veșnice), lucru ce duce la intoleranța celor ce iau aceste mituri ca adevăruri de netăgăduit față de cei ce le consideră ceea ce sunt: povești ale copilăriei societății umane. … spune „Profu de religie”

dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 iunie 2014 în ADEVAR SAU PROVOCARE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

The world without Romania

 

What YOU should know about ROMANIA !

 

What YOU should know about BUCHAREST !

___________________________________________________________________________________________________________________________

V-ați pus vreodată întrebarea cum ar arăta Lumea fără România ?

Sursa: youtube

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 mai 2014 în DIVERSE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Imagine

Descoperă adevărata istorie a românilor

01-introducere

„Istorie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea sa se fi întâmplat”, declara în urmă cu aproape un secol poate cel mai mare istoric român Nicolae Iorga. Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luăm în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor. Ca orice lucru care vine din trecut, lupta pentru existență a românilor pare încărcată de acea măreție care prezentului îi lipsește. Este o luptă care fascinează, deopotrivă, pe cei care își revendică o istorie petrecută în interiorul frontierelor lor și pe cei care trăiesc, uneori convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Departe de a fi fost o istorie pasageră, lipsită de evenimente mărețe, așa cum este cea occidentală, istoria românilor se pierde în lupte surde, uneori glorioase, pentru dreptul de a fi prezenți acolo unde destinul ne-a hărăzit.

Vreme de o lună de zile, prin 32 de articole obiective și bine documentate, DESCOPERA.ro a sperat că a adus o rază de lumină asupra evenimentelor tulburi care au marcat aproape două milenii de istorie valahă.

Astăzi, maratonul Descoperă adevărata istorie a românilor a ajuns la sfârșit. Dacă ați ratat vreun episod, aici aveți prilejul de a vedea întreg sumarul maratonului.

S-a spus despre istorie că este una dintre cele mai inexacte științe. Că datele, cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai alterate de interpretări și de subiectivismul celor care le-au scris. Lipsa unor dovezi palpabile dă și ea naștere la zeci de mistificări și de relatări inexacte. E istoria românilor, așa cum a fost acuzată, una “fabricată” în perioada comunistă? Este istoria noastră una falsă, așa cum susțin adepții teoriilor migraționiste? Afla mai multe.

***

Nicicând nu au avut tracii, fie ei daci sau de altă sorginte, un lider mai impunător și mai influent decât a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor săi, locuitorii cetății Dionysopolis, Balcicul de astăzi, cei care îl numeau cu mândrie “cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. Afla mai multe despre Burebista.

***

Dacă ajungeți în Roma, vizitați vă rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo tronează columna care prezintă razboaiele de cotropire ale împăratului Traian în Dacia. Adică la noi acasă…Pe coloană este sculptată și înfățișarea regelui Decebal. Luați un moment de mândră reculegere! În sânul niciunei alte seminții de oameni nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A înfruntat plin de curaj cea mai puternică împărație a vremii. A făcut totul pentru a-și ocroti poporul. A sfidat înfrângerea mai curajos decât spartanii, iar moartea sa ne amintește parcă de tragediile antice. Nu-l uitați, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este înca rege! Afla mai multe despre Decebal.

***

“Multă lume își închipuie năvălirile barbare ca la cinematograf: apare barbarul scrâșnind din dinți, învârtind niște ochi roșii, cu părul vâlvoi și făcând semne de zdrobire și decapitare îndată ce vede un colonist român. Și atunci strămoșii noștri, persoane foarte delicate, se speriau și luau cel dintâi tren ca să treacă dincolo de Dunare, căci evident podurile erau destule pentru înlesnirea circulației”, Nicolae Iorga. Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației daco-romane și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei asa numite “tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Daciei a ramas o “Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării. Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii și de , mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I. Afla mai multe despre istoria nestiuta.

***

Auzim deseori dispute variate pe seama importanței unor date din istoria comună a poporului nostru, însă o perspectivă generală asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut ne-ar ajuta să înțelegem că fiecare decizie pe care predecesorii noștri au luat-o într-un moment sau altul, a făcut ca noi să fim ceea ce suntem astăzi. Fiecare acțiune întreprinsă de locuitorii străvechi ai Balcanilor, fiecare luptă, a constitut, în parte, câte un fir important din marea urzeală care s-a țesut, nimic altceva decât istoria pe care s-au ridicat civilizațiile moderne, așa cum le cunoaștem noi în prezent. Afla mai multe despre fratii Asan.

***

De mai bine de șapte secole, istoria ne vorbește despre Întâiul Domn al Țării Românești, Întemeietorul (sau Descălecătorul dacă preferați) Negru Vodă. Cu toții am învățat despre el încă din clasele primare și, dacă ne este permis, l-am asemuit cu un erou legendar capabil să înfrunte toate imperiile vremii și să îi unească pe valahii munteni într-un singur stat. Știe, însă, cineva cine a fost acest enigmatic personaj? Îi cunoaștem originile, numele real sau măcar fizionomia din vreo gravură medievală? Știm despre el mai mult decât faptul ca i-a supus, cel mai probabil prin forța armelor, pe voievozii și cnejii locali din Muntenia și că s-a autointitulat “Mare voievod”? Afla mai multe despre Negru Voda.

***

“Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și bine cinstitorul și de Hristos iubitorul si singurul stăpânitor Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și domnind toată Țara Ungrovalahiei și părțile de peste munți (parte din Ardeal), încă și spre părțile tătărești, și Amlașului și Făgărașului herteg, și Banatului de Severin domn, și pe amândouă părțile peste toată Podunavia (Dunarea) până la Marea cea mare și cetații Darstorului stăpânitor”. Acesta este Mircea cel Batrân și aceasta este impunătoarea titulatură prin care era recunoscut domnitorul sub care, între 1386 si 1418, Țara Românească a atins cea mai mare întindere din toate timpurile. Afla mai multe despre Mircea cel Batran.

***

“Să vă fie știute războaiele… pe care le-am facut eu: cel dintâi razboi cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Stefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocanești…, al nouasprezecelea la satul Rucar, al douăzecelea la Didrih”. Aceasta este inscripția sfredelită pe piatra de mormant a lui Radu de la Afumați, domnitorul român care a purtat douăzeci de războaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt la cârma Țării Românești. Afla mai multe despre Radu de la Afumati.

***

A ridicat biserici, un mic palat domnesc de-o mare frumusețe, a construit instalații de aprovizionare cu apă și a înființat un atelier pentru fabricarea tunurilor de bronz – realizari importante în cariera unui domnitor, și cu atât mai remarcabile pentru un voievod care a domnit mai puțin de doi ani. Cu toate acestea, istoria l-a păstrat în amintire mai degrabă pentru excentricitățile lui, pentru viața lui aventuroasă și pentru aparența plină de farmec a persoanei sale, ignorand insușirile care ar fi putut face din el un mare domnitor – dacă soarta ar fi fost mai îndurătoare cu el. Afla mai multe despre Petru Cercel.

***

“O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a caștigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruință atât de strălucită asupra turcului! După credința mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai cu seama cinstea de căpetenie și conducător împotriva turcului, cu sfatul, înțelegerea și hotararea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia și plăcerile ori cu razboaiele civile” – cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480). Afla mai multe despre Stefan cel Mare.

***

Dintre toate regiunile care formează România de astăzi, Transilvania este cea care a trecut, probabil, prin cele mai mari transformări sociale și politice, fiind în același timp locul în care identitatea națională s-a format tardiv, iar elementele etnice au fost sufocate permanent de cele străine. Afla mai multe despe familia Corvin si Iancu de la Hunedoara.

***

Români! Ridicați capetele plecate! Îndreptați spinările încovoiate! Alungați tristețea și lipsa de speranțe din aste zile. Nu mai stați timorați si complexați în fața unei Europe care ne datorează însăși existența. Amintiți-vă din nou de Marele nostru Ștefan. De toți moșii și strămoșii care nu au lăsat neamul să piară. Cu sute de ani înainte de Americi, teroriști, CIA-uri, Al- Qaede și atentate regizate, Ștefan cel Mare și Sfânt administra Islamului cea mai mare înfrângere suferită vreodată de vreo armie musulmană din partea unui lider creștin. Nici măcar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga europeană din istorie nu se pot compara ca importanță politică și dramatism cu baia de sânge și noroi în care s-a cufundat cea mai puternică armată a vremii. Nimeni altul decât cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al doilea, avea sa sfârșească drept îngrășământ pentru ogoarele Vasluiului… Afla mai multe despre Batalia de la Vaslui

***

Oricât veți căuta în colbul istoriei noastre un personaj asemănător Voievodului Ion Armeanul, rar veți găsi vreunul. Oricât veți căuta în Istoria Universală un razboinic asemenea Măriei Sale, nu veți afla unul care să se apropie de bravura, forța și neînduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor și vieții unuia dintre cei mai straluciți strategi ai Europei crestine, este o adevarată datorie de onoare. Afla mai multe despre Ioan Voda cel Cumplit.

***

Ca o culme a ironiei cu care istoria ne-a lovit pe noi românii de nenumarate ori, avem surpriza să descoperim că personalitatea celui mai faimos voievod de-al nostru pe plan mondial a căzut victima unei campanii continue de denigrare din partea presei apusene. De la cronicile și gravurile mincinoase ale sașilor și șvabilor din Transilvania, trecând prin romanul lui Bram Stoker și poposind în preajma industriei Dracula din prezent, omenirea nu cunoaște încă personalitatea abisală a singurului lider militar care l-a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului. Afla mai multe despre Vlad Tepes.

***

Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptățite de istorici, câteodată neînțelese și neapreciate pe deplin de contemporanii lor și nici de posteritate, personalitățile feminine de marcă din istoria noastră alcătuiesc o galerie de personaje etroclită: sportive și artiste, oameni de știință și femei de lume, regine și literate. Înainte vreme, ceea ce reținea îndeosebi atenția era caracterul insolit al purtărilor și felului de a gândi al acestor femei. Așa se face că istoria le-a păstrat în memorie mai degrabă pe cele care s-au implicat în domenii considerate multă vreme, prin tradiție, “treburi de-ale bărbaților”: politică, bătălii, guvernarea țării… Afla mai multe despre femeile care au marcat istoria romanilor.

***

Dimitrie Cantemir “erudit de faimă european, voievod moldovean, academicean berlinez, print rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru ” ( G. Calinescu ) reprezintă figura celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române. El este voievodul cărturar prin care poporul român a înscris, pentru prima oara, numele unuia din fii săi în panteonul gloriilor universale. Căci dacă și mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit cărturari ce au atras atenția asupra lor, cucerind admirația și stima contemporanilor și a urmașilor, Cantemir este ,,întaiul om de știință român” a cărui operă face autoritatea în epocă și a cărei personalitate impresionează ca un simbol reprezentativ pentru umanitatea întreagă. Afla mai multe despre Dimitrie Cantemir.

***

“În țara mea aș fi putut să rămân liniștit și sigur, fără nici o teama, dacă nu m-ar fi chemat credința mea față de creștinatate. Io Mihail voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului și al Țării Moldovei” – Memoriu al lui Mihai Viteazul din anul 1601 către împăratul Rudolf al II-lea. Afla mai multe despre Mihai Viteazu.

***

Ca orice lucru care vine din trecut, lupta pentru existență a românilor pare încărcată de acea mareție care prezentului îi lipsește. Este o luptă care fascinează, deopotrivă, pe cei care își revendică o istorie petrecuta în interiorul frontierelor lor și pe cei care trăiesc, uneori convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Departe de a fi fost o istorie pasageră, lipsită de evenimente mărețe, așa cum este cea occidentala, istoria românilor se pierde în lupte surde, uneori glorioase, pentru dreptul de a fi prezenți acolo unde destinul ne-a hărăzit… într-unul dintre cele mai “încinse” teritorii ale lumii. În acest scop, vă prezentăm câteva dintre cele mai mari bătălii pe care strămoșii noștri le-au purtat de-a lungul timpului și, cum o cuantificare a importanței acestora este greu de stabilit, criteriul după care au fost clasificate este, simplu, acela cronologic… Afla mai multe despre cele mai mari batalii ale romanilor.

***

În zilele apogeului său, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forță militară care zdrobea fără drept de apel orice armată europeană. Frica și groaza semănate de turci au dat de fapt un imbold fără precedent dezvoltării diplomației în Europa acelor timpuri. Sigurul conducător de oști care înfruntă cu vitejie și succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un bătrân haiduc sârb care l-a urmat pe Viteaz deopotrivă în moarte, legende și inimile oamenilor. Afla mai multe despre Baba Novac.

***

Bacșis, robie, bir, mazilire, corupție, pesches, lașitate, caftan, abuz, ciubuc, halal, complot, aga, jaf, lefegiu, liguseală, alai, lulea, anteriu, trândăvie, cămătărie, mojicie, calicie, samavolnicie, vizir, caimacam, politichie, tâlhărie, căpuchehaie, viclenie, pricopsire, firman, lichea, basbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalâc, protipendadă, taifas, cârdășie, agie, taclale. Și cu voia dumneavoastră…geamparale și manele! Toate de mai sus s-au năpustit cu urgie peste Moldova și Valahia secolelor trecute, contribuind cu vârf și îndesat la o decădere spirituală și materială fără precedent în istoria românilor. Făptașii? Imperiul Otoman, evident, alături de hulpavii reprezentați ai unor familii grecești din Stambulul de odinioară… Afla mai multe despre domnii fanarioti.

***

Dintre figurile ilustre ale românilor implicați în Revoluția de la 1848 se detasează net personalitatea celui pe care moții din Apuseni l-au iubit și glorificat ca pe tânăr zeu dacic, sacrificat pe altarul libertății străbune. Mult, tare mult i-a iubit și Iancu pe moții săi. Pentru ei a luptat și a sângerat ca un leu, pentru ei s-a umilit la porțile închise ale Vienei, pentru ei a murit trist și neîmpăcat de atâta ură și nedreptate la adresa celor mai vechi locuitori ai Ardealului. Astăzi, mai mult decât oricând. sacrificiul și lupta sa nu trebuie date uitării! El și numai el a fost și a ramas Crăișorul Munților! Afla mai multe despre Avram Iancu.

***

La ani de zile după ce am terminat liceul, unde am învățat despre marile evenimente din istoria României, ce (mai) știm și ce nu știm despre cele mai importante dintre aceste evenimente? Adesea, ele sunt prezentate, în manuale, într-o formă simplificată și concisă care, uneori, pune accentul pe date precise, dar nu asează întotdeauna lucrurile într-o perspectivă mai largă și nici nu consemnează amanunte inedite ori măcar pitorești. Ce mai știm, de pildă, despre revoluția din 1821? În mare, desfășurarea evenimentelor care au alcătuit ceea ce numim, familiar, “revoluția lui Tudor Vladimirescu” ne este, desigur, cunoscută… Afla mai multe despre Tudor Vladimirescu.

***

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor.Afla mai multe despre tradarile din istoria romaniei.

***

Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasă rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au păstrat până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorica îndepărtată și anacronică. Puțin se cunoaște în prezent despre personajul istoric Pazvante. Viața și isprăvile sale au fost însă strâns legate de suferintele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârșitul sau a fost pe măsura vieții sale… Afla mai multe despre Pazvante Chioru.

***

“Logofete – i-au spus boierii – noi cu toții pohtim să ne fii domn. – Dar ce ași vrea eu cu domnia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea? Nu-mi trebuiește să fiu! … iar ei ziseră: Ne rugăm nu lasa țeara să intre alți oameni, sau răi sau nebuni, să o strice, ci fii! Și-l luară de mâni și-l împingea de la spate și acolea fiind și un capegiu împărătesc pentru trebi împărătești, îl dusease și pre el la Mitropolie; și duseră caftan la capegi-bașa al împăratului de au cetit molitvele de domnie și au mers de i-au sărutat mâna, zicându-i: Mulți ani!” Afla mai multe despre Constantin Brancoveanu.

***

Greu de găsit în întreaga istorie națională un episod la fel de controversat și înconjurat de mister precum abdicarea forțată a primului lider modern de etnie pur românească. Modul în care s-au precipitat și desfășurat faptele ridică interesantă întrebare: Cum ar fi evoluat statul roman dacă Domnul Unirii rămânea pe tron și consolida probabil un regat? Afla mai multe despre Alexandru Ioan Cuza.

http://www.descopera.ro/

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 martie 2014 în ISTORIE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: