RSS

Arhive pe etichete: sistem

Educatia este ceea ce iti ramane dupa ce ai uitat tot ce ai invatat in scoala!

Numai cine n-a vrut, nu s-a prins ca educatia pentru turme are cea mai proasta calitate posibila. Ca de fapt, nu e educatie, ci indoctrinare si cam atat. Ce inveti in scoala uiti la fel de rapid, pentru ca sunt informatii inutile, fara nici o utilitate, menite doar sa-ti ocupe timpul si mintea degeaba. Iar in cea mai mare parte a lor, sunt informatii false sau denaturate.
Singurul merita al scolii ( al unora ) este ca te invata o meserie : dar si aia te invata prost, ca e plin de meseriasi incompetenti, de care ne lovim in fiecare zi.Sistemul scolar din North America exceleaza prin performanta de a indobitoci elevii  : adultii  din USA, sunt  mai prosti decat un om mediocru. Pai si ce crezi, canadienii sunt mai breji ?  Iti sta mintea in loc, daca ii auzi argumentand sau ii vezi ” in actiune” la serviciu : Forest Gump every day. Live !
Dealtfel, dupa ce aterizezi in Rai si iei contact cu canadienii, asta e promul soc cultural : astia te fac sa te simti ca cel mai destept dintre prosti !

In matematica, citit si rezolvarea problemelor folosind tehnologia, americanii adulti s-au clasat sub nivelul mediu international, conform cu rezultatele testului, publicate zilele astea.

Adultii din Japonia, Australia, Finlanda si Canada ( noroc cu emigrantii ! ) si multiple alte tari, s-au situat desupra americanilor in toate ariile testate. Respondentii au fost testati la matematica elementara, citit si sa faca activitati banale, precum sa calculeze restul la magazin, sa sorteze scrisorile si sa compare data de expirare a alimentelor in magazin.

Studiul numit Program for the Intarnational Assesment of Adult Competencies, a gasit ca a fost mai usor pentru un adult mediu din alte tari, sa obtina rezultate peste medie, decat un american.

Au testat 166.000 oameni, intre varsta 16-65 din mai mult de 20 de tari si regiuni subnationale. Testul a fost conceput si publicat de Organisation for Economic cooperation and Development, si a fost facut in mare parte, in tarile dezvoltate. A participat si Education Departament’s Center for Education statistics.

Cei de la Harvard scriu pe sait, cum americanii habar n-au de geografie. Eu ii cred. Asta e explicatia pentru care ma intreaba canadienii daca am mai vazut zapada in viata mea, pana am aterizat in Rai …
Intotdeauna, cand ma intreaba din ce tara am venit, le precizez ” Romania, Est Europe” , ca n-au habar despre tari, dar poate cunosc continentele, macar …  Run, Forest, run !

Zic cei de la Harvard ca nu ar trebui sa fie un soc, dar asta e realitatea : anul trecut, cand cei de la National Geografic au chestionat americanii intre 18-24 de ani ca sa vada ce stiu acestia despre lume, doar 37 % au putut gasi Iraq pe harta, in ciuda faptului ca trupele americane au inceput un razboi aici, in 2003.
Mai grav : 50 % dintre americani, nu au putut localiza pe harta New Yorkul, cel mai mare stat din USA … Pai daca nu i-au intrebat unde e Las Vegasul ! ….

” D-zeu a creat razboiul, pentru ca americanii sa invete geografie” – Mark Twain.

Tot mai multi adulti incep sa se prinda ca scoala nu e despre invatare, ci despre indoctrinare si obedienta. e un loc unde mintile plozilor sunt mutilate, in marea lor majoritate, cu sechele pe viata ( mai scapa cate unul pe care il duce mintea mai mult ).

Pai trebuie sa fii complet batut in cap, cu capacitatea de a gandi critic anihilata, ca sa mai crezi ca ( dupa ce ai iesit absolvent din sistemul de invatamant ) ca scoala e benefica pentru elevi. Ca d’aia ti-a ” placut” si tie enorm la scoala, ca abia asteptai vacantele ca sa scapi de la puscaria copiilor, iar chiulul era ca o gura de aer.
Rezultatul scolilor se vede cu ochiul liber : o turma uniforma de vite incaltate, care nu sunt capabile sa gandeasca, ci doar rotesc niste tipare de gandire cu care au fost eficient indoctrinati. Toti arata la fel, „gandesc” la fel, cred in aceleasi mituri, se comporta la fel si celmai grav, sunt incuriosi ( n-am gasit un termen adecvat pentru lipsa cronica de curiozitate si interes de a descoperi si invata ). Scoala le-a retezat aripile, gandirea si nevoia de cunoastere.

In special profesorii cunosc  ( sau ar trebui ) ororile la care sunt supuse mintile elevilor in scoli ( indiferent de tara in care invata ). Unii dintre ei chiar au iesit in public si au vorbit despre asta : scrisoarea unui director catre parinti, despre realitatea testelor standardizate.

El spune ca vrea o scoala al carui mediu sa incurajeze gandirea critica, insa scolile din sistem sunt atat de preocupate de citit, scris si aritmetica, incat creaivitatea si inovatia sunt ca si inexistente in programa scolara.
El vrea o scoala care sa pretuiasca curiozitatea in detrimentul conformitatii, in care profesorii sa incurajeze plozii sa gandeasca pentru ei insisi in loc sa le spuna sa accepte ce li se spune.

Nu vrea o scoala in care profesorii sa-i puna pe elevi sa faca teme pentru acasa, pentru ca este parte a programei, in loc sa le permita sa exploreze arii de interes si sa aiba incredere in ei ca descopera si cauta informatii de care se vor bucura in timpul lor liber.
Pai odata intrati in scoala, elevii dezvolta oroare pentru invatare si cunoastere, nici pomeneala a vor fi curiosi sa descopere arii noi informatii ! Asta face scoala : ia mintea curioasa a unui plod si o transforma intr-o masa inerta de neuroni, care dezvolta oroare pentru invatare. Dintr-o persoana curioasa, devine o persoana incurioasa : una din vitele incaltate din turma.

In 1899, William T.Harris, USA commissioner of education, a sarbatorit faptul ca sistemul de invatamant din USa a dezvoltat aparenta unei masini, una in care profesorul invata elevul sa se comporte intr-o anumita maniera, sa stea la locul lui si sa nu mearga in alta parte cu altii.

Sistemul nostru de invatamant testeaza frecvent elevii, ca sa vada daca isi reamintesc informatiile memorate si sunt maestri in a procesa, programa si a testa elevii. Adica tot ce trebuie sa faca elevii, este sa Nu gandeasca, dar sa se comporte ca niste Cd-uri : doar sa redea informatia ce li s-a spus.
Orice tentativa de a ridica intrebari asupra calitatii informatiei sau veridicitatii ei, este descurajata drastic si pedepsita. Nu-i nevoie sa gandesti critic, ci doar sa repeti ca un papagal, miturile care ti s-au predat, in loc de adevar.

Linda Darling Hammond, profesor de educatie la Stanford si director fondator la National Commision on Teching and America’s future, spune ca in 1970 cele 3 insusiri de top, cerute de Fortune 500 erau cititul, scrisul si aritmetica.
In 1999 cele 3 insusuri de top, erau :  lucrurl in echipa, rezolvarea problemelor si insusiri interpersonale. avem nevoie sa scoala sa-i invete pe elevi asta.

Cei care vor sa cultive in plozi, gandire acritica ce inspira setea de cunostinte, care este legata de rezolvarea creativa a problemelor, va trebui sa faca din greu, munca suplimentara cu plozii, acasa.

Eu zic ca primul lucru de care trebuie sa te asiguri, este ca plodul nu va pune piciorul in vreo scoala de orice fel, pana ajunge la varsta universitatii : asta, ca sa-i pastrezi curiozitatea vie, gandirea critica si nevoia de cunoastere.
Daca vrei sa-l transformi in vita incaltata, oaie proasta din turma … da-l la scoala si continua sa visezi Cai Verzi pe pereti, ca acasa o sa reusesti sa construiesti ceea ce distruge scoala in fiecare zi in mintea plodului tau.
Ei au la dispozitie in fiecare zi, cate 5-6 ore pentru brainwashing , dar tu acasa, ai la dispozitie 1-2 ore, poate nici atat. Nu doar ca nu vei reusi sa il recuperezi, dar va trebui sa obtii si sa castigi teren, ceea ce e imposibil.
Si pana la urma, care-i faza, de ce trebuie sa-ti supui plodul la efectul asta yo-yo , indoctrinare-dezindoctrinare, informatie conflictuala ?  Ca vine plodul acasa, si trebuie sa-i spui, ca stai asa, ca invatatoarea aia in care tot eu ti-am zis sa ai incredere si sa o asculti, de fapt nu te-a invatat bine, de fapt trebuie sa faci fix invers de cum te-a dresat ea…

Mai zice directorul in scrisoarea lui, ca avem nevoie sa integram gandirea critica in programa si sa incurajam profesorii sa o ia mai incet si sa permita elevilor sa inteleaga si singuri pentru ei insisi , in loc sa fie indopati cu informatie pe care trebuie sa o memoreze, ca sa fie considerat ca stapaneste materia.
Pana la urma, nu este necesar ca plozii sa invete o gramada de informatie ( ca oricum nu stiu aproape nimic la iesirea din scoala ), ci e important sa invete cum sa invete.

E clar ca daca ne incredem in scolile publice ( si alea private sunt fix la fel, my opinion ), ca sa ne educe plozii, gandirea libera va disparea. Gandirea libera este fundatia pentru succes, inventie, progres si cultura. Aceste lucruri nu pot fi obtinute de la programa scolara, dar pot fi obtinute din viata.

Asa cum am mai spus si alta data pe aici, singura educatie si invatare care exista, este autoeducatia. Sau home school, pentru incepatori.
Doar ca autoeducatia e foarte periculoasa pentru sistem, ca nu mai are acces la indoctrinarea si indobitocirea mintilor plozilor. Prin urmare, in multe tari este interisa, cum e in Germania.

Tu ca parinte esti considerat un idiot care e incapabil sa-si educe plozii, de asta, musai statul trebuie sa se ocupe de mintile lor. Si daca nu ii permiti de buna voie sa o faca, iti ia plozii cu japca si le serveste educatia pentru turme.

Politia inarmata in Germania, a facut un raid in casa unei familii, ca sa-i confiste cei 4 plozi, dupa ce ei au incalcat interdictia tarii pentru homescooling.

O echipa de 20 de muncitori sociali, ofiteri de politie si agenti spaciali au intrat in casa la Dirk si Petra Wunderlich, pentru ca au refuzat sa-si trimita plozii la scoala de stat. Plozii au fost dusi intr-o locatie necunoscuta , dupa ce oficialii acuzarii le-au promis parintilor ca nu o sa-si mai vada plozii degraba.

Conform cu documentele judecatoresti, obtinute si traduse de Home Schooling Legal Defense Association, oficialii nici macar nu au acuzat p[arintii ca nu au fost capabili sa dea plozilor o educatie adecvata.
Raidul a avut loc intr-o miercuri la 8 dimineata, langa Darmstadt, la 25 mile sud de Frankfurt, sud-vestul Germaniei. Autoritatile au invocat incapabilitatea parintilor de a colabora cu autoritatile, pentru a trimite plozii la scoala, iar judecatorul a autorizat chiar folosirea fortei impotriva plozilor, daca este necesar – conform cu documentele judecatoresti, obtinute de HSLDA.

Da’ eu nu-i inteleg pe puitorii astia ! Pai daca statul nu iti permite sa-ti cresti sau sa-ti educi puradeii asa cum vrei tu, de ce ii mai faci ?  Logic si de bun simt ar fi sa nu-i mai faci, daca nu ti se permite sa-i educi cum vrei tu.

Ar trebui sa ne intrebam cine e proprietarul plozilor, guvernul sau parintii ? nu pare ca ar fi parinti …

Multa vreme am cautat raspuns la intrebarea, de ce home scool e legal in USA ? Pentru ca americanii sunt detinatori de arme. Iar armele in combinatie cu free thinking, sunt o combinatie exploziva, care nu e de bine pentru sistem.

Raspunsul l-am aflat, cand am gasit articolul de mai jos ! Simplu : majoritatea sunt mult prea prosti incat sa isi poata educa plozii in spiritul gandirii critice ! De fapt, nici macar nu stiu sa-si educe plozii deloc, de nici un fel !  ( uite-te in jur, prin magazine, la fatatoarele insotite de plozi ) …  Degeaba ai libertate, daca nu te ajuta capul sa faci nimic cu ea.

O tanti ne explica incantata, cum si-a invatat ea plodul sa citeasca la 11 luni :

Femeia spune ca e o fosta bibliotecara si cititor de o viata si in special cartile pentru plozi, sunt importante pentru ea. Ea simte ca nu exista sfarsit al invatarii si trebuie sa le citesti plozilor, inca din momentul in care i-ai fatat , sau chiar de dinainte de a-i fata . Doar ca s-ar pute asa ai o problema cu tititul, cand tii boracul in poala si el incearca sa-ti rupa paginile …

Pai mi se pare firesc sa-ti rupa cartea, ca e doar un borac oracaitor, al carui creier e insuficient dezvoltat ca sa poata intelege ce se intampla cu el si in jurul lui ! Da’ las’ ca e plina planeta de adulti care nu inteleg ce se intamla in jurul lor, desi au citit o multime de carti …

Fosta bibliotecara ne da sfaturicu care sa dresam boracul sa se obisnuiasca cu cititul : nu va deranjati sa terminati de citit cartea, ca oricum, boracul nu intelege iota . Tot ce il intereseaza pe el, este caca-papa-nani.

Daca tot nu intelege nici macar limba in care ii citesti, macar lasa-l sa dea paginile cartii : poate asa ajungi mai repede la final …

Citeste cu voce tare, in timp ce el se taraste prin casa. La fel de bine poti sa stai la o barfa cu prietena ta, ca boracul oricum nu intelege limba in care vorbiti. Si oricum, pentru el e mult mai palpitant sa descopere mersul pe coate …

Deci da : fost bibliotecar o viata intreaga, ce nu face diferenta intre a citi si a te zgai la o carte. Plodul nici macar nu realizeaza ca citesti, nici nu stie ce-i aia : el doar aude un zgomot si cel mult, distinge niste inflexiuni ale vocii, tonalitati.

Si pana la urma, nu cititul este problema, asa cum toti puitorii idioti isi inchipuie si ii streseaza pe plozi ca trebuie sa citeasca. Evident ca tot ce obtin este repulsia plodului fata de citit. Si nu, faptul ca il obisnuiesti cu prezenta cartii inca din scutece, nu o sa-i trezeasca nevoie de a citi. No way !

Cum ziceam, sunt atat de idioti incat habar n-au sa-si educe plozii in home school. Nu e deloc important sa obisnuiesti plodul sa citeasca : pai la scoala sunt obisnuiti 12 ani de zile, cartile sunt mai familiare decat orice altceva, si tot refuza sa citeasca !

Cititul este problema ( decat in mintea adultului ), ci nevoia de cunoastere. Copilul, curios fiind din nastere, nu trebuie decat sa-i canalizezi curiozitatea, ca sa vada ca poate descoperi o gramada de informatie noua.  Avand vie nevoia de cunoastere, o sa-ti ceara singur sa-l inveti sa citeasca, doar pentru ca asa va putea descoperi lucruri noi. Si va asocia pentru totdeauna, placerea descoperirii lucrurilor noi, cu cititul : adica toata viata lui, va citi ca sa-si satisfaca nevoia de cunoastere.

Da’ cum puitorul e idiot si il toaca marunt ca e bine sa citeasca, nu face decat sa-i trezeasca repulsia pentru citit. La asta, mai adauga scoala care ii taie din radacina, orice nevoie de cunoastere si il transforma intr-o persoana incurioasa. Adica nu va avea nici un motiv sa mai citeasca in viata lui ( cel mult va citit romane ).

E mai simplu de atat : ignora cititul si focuseaza-te sa-i arati cat de multe lucruri fascinante poate descoperi singur, iar cititul nu va mai fi o problema sau vreun efort.
Pune accent pe importanta cititului, si el va deveni o corvoada, ca orice altceva care iti este impus, bagat pe gat cu de-a sila, cu care esti cicalit.

Sursa: filozofiepebordura.blogspot.ro
Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Decembrie 2014 în FARA PERDEA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nimeni nu s-a născut adult

cerbi
 
„Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere?” … citat din text.
 

Nimeni nu s-a născut adult. Despre învățământul obligatoriu

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiunea de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!

Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.

În încheiere, un citat:” http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm

Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810

Sursa: Articol preluat integral din contributors.ro

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Iunie 2014 în FARA PERDEA

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Banii, datoriile și criza economică

Dacă ați fi împumutat primul dolar apărut și acesta ar fi fost singurul dolar care ar fi existat pe planetă (fără să știți asta), și pe care ați fi promis că îl veți returna cu o dobândă de încă un dolar, de unde ați fi făcut rost de acel dolar în plus? Răspunsul este că ar fi trebuit să împrumutați și acel dolar (care de fapt nu exista) și să promiteți că îl veți înapoia și pe acela tot cu dobândă…  Atunci, ați fi avut „fizic” doi dolari, dar de fapt ați fi datorat patru (doi împrumutați + doi dobânda) …

Dacă nu ați înțeles exact cum stau lucrurile … haideți să mai încercăm încă odată :

Sursa: youtube

Banii nu mai au doar funcția inițială de schimb de mărfuri și abilități pentru împlinirea nevoilor. Relația producator – consumator este blocată de lipsa banilor, niște simple hârtii pe post de intermediar între oameni. Banii în sine nu au valoare. Datoriile globale nu se pot plăti.

Înainte, prin secolele anterioare, exista o cultură a iertării datoriilor, cultură care era sfântă. Cu timpul această ”cultură” s-a deformat, şi a devenit sfântă cultura datoriilor şi nu a iertării datoriilor. La nivel subtil, criza actuală este o criză a iertării datoriilor. Mai precis nimeni nu iartă, datorii care depăşesc de multe mii de ori suma de bani existentă în circulaţie. Deci din punct de vedere tehnic este imposibil să fie plătită vreodată. Situaţia este expusă foarte frumos de Charles Einsenstein în cartea sa ”Economia darului”.

În timp, banii au primit o altă funcţie decât cea pentru care au fost create. Există într-o economie sau în orice proces de schimb, două părţi: O nevoie, sau o persoană care are o anumită nevoie, şi marfa sau produsul care va satisface nevoia sa, respectiv persoana care îi va livra marfa respectivă. Banii iniţial aveau funcţia de mijloc de schimb, facilitând tranzacţia. Adică aveau rolul de a face posibil transferul unei mărfi care exista deja către o nevoie care exista deja. Atenţie căci aici stă cheia înţelegerii: Când nevoia există şi omul care are marfa există, banii nu fac decât să faciliteze schimbul a ceva ce există deja.

Toţi oamenii au nevoi şi pot rezolva nevoi ale altora, ceea ce lipseşte sunt banii. Nevoile de bază nu se vor termina niciodată: Hrană, adăpost, îmbrăcăminte, etc. Mărfurile există –  stocurile la nivel mondial sunt foarte mari, şi chiar dacă nu am vorbi de stocuri există alţi oameni care au abilităţile de a produce ceea ce pentru ceilalţi este o nevoie. Deci am în continuare elementele esenţiale pentru un sistem economic: Nevoile, marfa şi producătorii. La criză lipseşte un singur element: Banii! Adică cel care are o nevoie nu are banii să cumpere marfa sau serviciul care există deja. Banii având rolul de a intermedia acest schimb, au ajuns să nu mai fie destui…

Asta pentru că în timp, au primit cadou o nouă funcţie: Funcţia de avere. Adică nu mai au un rol doar de schimb economic, ci de acumulare a averii. Cele două concepte conform lui Charles Eisenstein, se bat cap în cap: În timp ce funcţia de mijloc de schimb, necesită o monedă în mişcare, care se mută mereu de la persoanele cu nevoi la cele care oferă, facilitând doar schimbul, funcţia de acumulare de avere presupune stocarea, păstrarea, blocarea banilor.

În acest context, este limpede că dezvoltarea abilităţilor personale, capacitatea de a satisface anumite nevoi oamenilor din jur, nu va suferi niciodată de pe urma unor crize monetare. Oamenii au nevoi, iar atât timp căt tu ai o abilitate de a le satisface schimbul se va produce inevitabil, pentru că şi tu ai anumite nevoi. Până la urmă este vorba despre un schimb de abilităţi. Tu ai abilitatea de a face haine, dar desigur ai o nevoie de a te hrăni. Între tine şi agricultor, este vorba de un schimb de abilităţi, în care banul are un rol intermediar secundar. Degeaba aţi avea amândoi bani dacă tu nu ai putea face haine iar el nu ar putea face alimente. Banii în sine nu au deloc valoare. Dacă noi nu am avea abilităţi pe care să le schimbăm între noi, am murii cu toţii pe grămada de bani.

Jocul vieţii este până la urmă un imens schimb de abilităţi, iar criza economică atinge doar moneda, care este un mic segment din marele joc. Datoriile totale la nivel mondial depăşesc cu mult sumele de bani care există în sistem, deci tehnic este imposibil ca ele să fie plătite vreodată.  Aceste sume s-au acumulat, pentru că nimeni nu a mai iertat de mult datornicii. NU ştiu care va fi rezolvarea acestui joc dar ştiu că CINE ÎȘI VA DEZVOLTA ABILITĂȚILE NU VA PIERDE!

i-banii-si-au-pierdut-functia-de-schimb-intre-nevoi-marfuri-produse-abilitati-relatia-producator-consumator-blocata-lipsa-banilor-datoriile-nu-se-pot-plati

Sursa: ceicunoi.wordpress.com

Se pare că în multe state, acestă „reevaluare teoretică de funcționare a vieții comunitare” a început să prindă contur, oamenii au început să se trezească la realitate. În România de exemplu, datorită unor portaluri de succes, precum olx.ro, tocmai.ro, etc (bravo lor) … s-a reușit să se promoveze liberul schimb de nevoi al oamenilor. Punându-i față în față, în virtutea negocierii acestora, au reapărut  „trocul, tocmeala, târguiala, înțelegerea, învoiala, înlesneala” … cuvinte care erau pe cale de dispariție în lexicul limbii noastre.

PS : În Japonia, datoria publică a ajuns la 1.02 quadrilioane de yeni 😦 Personal, eu nu credeam că poate exista fizic acest cuvant !

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Mai 2014 în ADEVAR SAU PROVOCARE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Imagine

Visul american

ford

„Toţi dintre noi depunem eforturi pentru a ne îndeplinii visele, iar acest film ne arată de ce visele noastre devin tot mai încețoșate. Ştiți cum au fost creați banii? Știți cum au apărut băncile? Știți cum funcţionează sistemul bancar? De ce explodează piața imobiliară și de ce se prăbușește? Chiar știm noi oare ce e sistemul Rezervei Federale din SUA şi cum ne afectează în fiecare zi? Acest film aruncă o privire lungă asupra problemelor cu care ne confruntăm astăzi, probleme ce nu sunt noi; ne arată de ce mulți lideri de-a lungul istoriei ne-au avertizat şi au luptat împotriva tipul de sistem financiar pe care se bazează economia lumii la momentul actual. Filmul Visul American ne îndeamnă să investigăm anumite instituţii înrădăcinate foarte puternic în societatea noastră, şi sper ca să ne încurajeze să ne ajutăm țara să înființeze un sistem mai bun.” (traducere din sursă)

„John F. Kennedy a fost ultimul președinte care s-a ridicat împotriva Federației. La data de 4 iunie 1963, acesta a semnat Ordinul Executiv 11110. Acest ordin executiv împuternicea Trezoreria Statelor Unite să emită bani reali fără acordul Federație. Planul lui Kennedy de a dezasambla mașinăria Rezervei Federale tocmai începuse. Șase luni mai târziu, John F. Kennedy a plecat la Dallas de unde nu s-a mai întors. Noul președinte, Lyndon Jonson, a anulat ordinul lui Kennedy. De la JF Kennedy încoace, nici un președinte nu a îndrăznit să confrunte competențele secretului din spatele Rezervei Federale.” (traducere din film)

Sursa: youtube

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Aprilie 2014 în ADEVAR SAU PROVOCARE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Iluzia libertății și democrației

“Foarte puțini oameni se opresc să se gândească ce anume le îmbunătățește viața. Banii, politica, religia? Desigur că nu. Singurul dar pe care noi ca ființe umane îl avem și singurul responsabil pentru tot ce ne-a îmbunătățit viețile, este tehnologia.“ (traducere din sursă)

Sursa: youtube

Dacă ți-a plăcut lasă un comentariu!
_______________________________________________________________________________________
Nu păstra doar pentru tine, trimite la prieteni, mail-uiește sau share-uiește!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 Aprilie 2014 în ADEVAR SAU PROVOCARE

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: